Nu știu alții cum sunt în perioada asta, dar eu trec prin niște stări mai mult decât contradictorii. Ieri mi s-a zbârlit părul rău de tot iar azi m-am trezit rugându-mă să fiu înzestrată cu niște superputeri pentru a putea strânge de gât niște persoane. Știu, fără violență, dar simt că am ajuns la capătul toleranței și înțelegerii. Efectiv nu mai înțeleg!
Am pornit destul de optimistă pe drumul ăsta ”tapetat” de Covid 19, considerând că e o perioadă numai bună pentru mine să privesc viața cu alți ochi. Și chiar mi-a ieșit la început. Chiar am privit partea plină a paharului și am înțeles că tot ceea ce se întâmplă la nivel mondial este o lecție pentru noi toți. Aveam nevoie să ne restabilim prioritățile, să înțelegem că familia este cea mai importantă, să vedem și să analizăm neajunsurile care contează cu adevărat și să arătăm că omenirea poate evolua și în situații de criză. Ba mai mult, s-a ivit ocazia perfectă pentru a demonstra că suntem pregătiți să ne arătăm priceperea în orice condiții. Putem să arătăm că suntem buni, că doar așa ne-am tot lăudat ani de-a rândul….Ce dezamăgire!
Astăzi sunt dezamăgită. Cred că am spus prea finuț, de fapt sunt scârbită de tot ceea ce se întâmplă. Nu-mi găsesc cuvintele să exprim ce durere mă încearcă. Astăzi mi s-a spulberat toată încrederea în frumusețea și blândețea sufletului uman. Unde au dispărut bunătatea, profesionalismul, seriozitatea, dedicarea, corectitudinea și toate celelalte ”moralități” cu care bravam în gura mare până acum? Unde a dispărut omenia? Cine a furat-o și a ascuns-o?
Alo? 112? Pierdut omenie! Cred că cineva a răpit-o și a sechestrat-o! Vă rog ajutați-mă să o găsesc, suntem pierduți fără ea!
Oameni buni, avem ocazia să demonstrăm că suntem puternici și că suntem bine pregătiți. Că nimic nu ne poate îngenunchea, că suntem uniți și solidari și că suntem capabili să gestionăm un episod mai puțin plăcut. Din păcate nu suntem capabili……..
Azi am hotărât să nu mai citesc știrile de pe internet, să nu mai urmăresc facebook-ul care este intoxicat cu tot felul de mărturii mai mult sau mai puțin adevărate și, cel mai important, să nu mai găsesc explicații pentru neputința pe care o afișăm. Atâta neputință, atâta revoltă nejustificată, atâta rea voință și atâta lașitate! Așa a fost lumea mereu sau am intrat acum într-o metamorfoză urâtă și dezolantă?
Pot fi criticată dar, sincer, puțin îmi pasă! Sunt dezamăgită de sistemul medical. Părinții mei au lucrat o viață ca asistenți medicali într-o comună din nordul Moldovei. Da, în acea Suceavă dulce și frumoasă, acum atât de greu încercată. Sunt convinsă că și acum, la 80 de ani ai lor, dacă ar fi solicitați să ajute sistemul medical, ar face-o fără să clipească. Ani de zile, tatăl meu, ”mândru” purtător al unui diabet insulino-dependent, și-a făcut gărzile de noapte și de zi fără să se plângă, și-a făcut terenul de zeci de kilometri pe jos în toate satele comunei fără să comenteze și a avut o vorbă bună pentru fiecare pacient chiar dacă de multe ori era în pragul comei diabetice. Nu l-am auzit niciodată plângându-se. Oare cum a putut? Cred că trebuie să caut în podul casei costumul de Superman.