Nu în brațeVă mai amintiți povestea ”Fetița care l-a luat pe NU în brațe”? Cum am putea-o uita? Parcă o și văd cum trona pe pagina îngălbenită a cărții de Citire. Era un ajutor de nădejde al doamnei învățătoare atunci când, perechi de ochișori se încruntau a îndârjire iar pălmuțele arse de soare și atinse tandru de culoarea pământului se metamorfozau în pumnișori cât niște inimioare de pluș.

Mi-o amintesc pe ”doamna mea” cum, zâmbind larg, ne ademenea ștrengărește cu…Hai să vă spun o poveste! Și ne-o spunea cu blândețe și cu sclipiri în priviri. Nici nu mai știu de câte ori am auzit-o. Ce-i drept, de fiecare dată mi se părea că se schimba ceva în conținutul ei. Acum îmi dau seama de ce aveam acel sentiment…

Ce-ar fi să zăbovim pentru câteva minute și să ascultăm povestea, de data aceasta citită de un glas suav de copil! Oare ce am simți? Oare ce gânduri ne-ar da târcoale? Cum am reacționa? Ca niște adulți complicați și mult prea profunzi, firește. Am sări imediat să facem psihanalize, ne-am confrunta cu zile întregi de întrebări retorice și am finaliza cu o teză de doctorat pe tema comportamentului deviant al bietei fetițe care a îndrăznit să se mofturească. Vă recunoașteți?

Astăzi aleg să fiu altfel, aleg să fiu îndrăzneață, să gândesc cu voce tare și să mă mofturesc. Astăzi aleg să îl iau pe NU în brațe cu riscul de a provoca ridicări de sprâncene și murmur pe la colțuri. Îmi asum!

Îmi asum și faptul că în ultima perioadă am făcut abuz în a-l folosi pe dumnealui, temutul și intrigantul NU. După ce ajungi să îl cunoști, să îi descoperi veleitățile de bun prieten, înțelegi că un NU spus la momentul potrivit te poate salva din situații neplăcute sau te poate ajuta…să nu râdeți…să fii fericit sau fericită, după caz.

Îl iau pe NU de mână și îl trag ușor spre mine. Îl privesc direct și, fără prea multe explicații îi arăt că noi doi vom avea o relație frumoasă, bazată pe respect și toleranță. Mai mult decât atât, îi explic cu zâmbetul pe buze că, deși sunt conștientă de ”undele de șoc” pe care le produce atunci când se arată, eu vreau să fim prieteni.

Astăzi sunt adultul care l-a luat pe NU în brațe pentru a se elibera de mrejele unei vieți robotice. Știu, exprimarea e ușor exagerată dar, din punctul meu de vedere exprimă atât de bine ceea ce trăim acum. E clar, NU îmi place!

Am rezonat zilele acestea cu o poveste tristă, o poveste trăită și simțită de un om frumos, poate mult prea frumos, care nu a avut tăria să spună niciodată NU. De ce facem asta? De ce ne distrugem pe noi doar pentru a nu-i supăra pe alții? De ce alegem să ne fie nouă greu crezând că doar așa roata universului își va continua mișcarea repetitivă. Cât de mult greșim și cât de strâmb vedem lucrurile.

Știți ce e păcat? E păcat că nu ne învață nimeni că e sănătos să spunem NU, câteodată. Nu ne spune nimeni că ceasul va ticăi și dacă bem o cafea în liniște, și dacă urmărim un film duminică dimineața cuibăriți în patul nefăcut și … șoc…dacă îndrăznim să ne acordăm timp, doar nouă.

Îmi amintesc foarte bine perioada în care îmi era rușine să spun NU. Orice mi se cerea fie că îmi pica bine, fie că nu, acceptam cu zâmbetul pe buze. Mă sacrificam pentru bunul mers al lucrurilor, pentru a nu strica armonia din jur sau pentru a arăta că pot face față cerințelor care veneau ca un tăvălug. Ei bine, în timp am înțeles că nu dovedeam nimic. Eram doar…disponibilă.

Acum, tot cu zâmbetul pe buze, spun că NU vreau să renunț la timpul meu. Ce fac eu cu timpul meu? Tot ce vreau. Mă relaxez citind cărți frumoase, cărți scrise pentru suflet și pentru fericire. Mă bucur de discuții interminabile cu fiul meu, discuții care ne ajută să creăm o relație solidă și în celași timp, caldă. Dedic timp prețios momentelor petrecute cu soțul meu. Nu vorbim de acel timp topit în tumultul problemelor casnice și administrative ci, de acele momente în care suntem doar noi doi și sentimentele noastre. E atât de frumos!

Spun un NU hotărât celor care vor să intre cu bocancii în viața mea. Nu e loc, dragilor. În sufletul meu sunt primiți doar cei care iubesc viața, râd în hohote, apreciază culoarea cerului la apus și se trezesc dimineața cu gândul că urmează un șir de momente pline de frumusețe și magie. Așa, ca o paranteză, am destui oameni frumoși în inima mea! Deci, nu sunt chiar atât de pretențioasă.

NU, NU, NU sacrificiilor făcute doar pentru a nu deranja, sau a nu da apă la moară…cum ar spune mama. De ce ar trebui să mă intereseze ce crede lumea despre mine? A venit cumva lumea să mă ajute atunci când, sacrificându-mă de dragul imaginii de femeie puternică, am clacat? Puțin probabil să intereseze pe cineva că ai ajuns la capătul puterilor și ai nevoie de ajutor.

Să nu uit, un NU mare și răspicat sentimentului de vinovăție…de orice fel. Nu mă simt vinovată nici pentru că am anumite tabieturi care mă ajută să mă relaxez după o zi agitată, nici pentru că din când în când dau iama prin magazine și mă bucur de o sesiune de shopping, nici pentru că iubesc prea mult și nici pentru că sunt o mamă relaxată.

Nu e greu să spui NU și nu doare. Ce-ar fi să încercați? Cum pentru ce? Pentru fericire, pentru frumusețe, pentru liniște și mai ales pentru voi. Și nu trebuie să uitați că, după fiecare NU categoric trebuie spus un DA mare și hotărât…

DA pentru cafeaua cu lapte servită în cana cu elefant roz, pentru ghete comode, pentru rochii vaporoase și deloc pretențioase, pentru drăgăleală cu copilul mult prea înalt dar destul de copilăros, pentru un pahar de vin roze servit la pachet cu un zâmbet cald și un desert savuros, pentru călătorii interminabile și pentru ciocolata cu mentă.

Tu pentru ce spui DA?

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here