Ochiul albastru, secretul din munții Albaniei
Despre Albania am spus în nenumărate rânduri că este o țară fascinantă din toate punctele de vedere. Cu ce m-a cucerit? Cu plajele acoperite de nisip fin și mângâiate tandru de soare și mare, cu un peisaj muntos care se întinde în fața ochilor ca un spectacol de cinci stele, cu situri arheologice atât de grăitoare și învăluite în povești interesante și cu o bucătărie mai mult decât savuroasă.
Albania este o țară a contrastelor, un tărâm care te vrăjește cu slalomul său între modern și tradițional, între opulență și simplitate și, între o istorie tumultoasă și un prezent care încearcă să se alinieze la standardele actuale. Este genul de țară care merită descoperită, trăită, simțită și apreciată pentru ceea ce are ea diferit față de alte destinații mult mai populare.
Pentru cei încă reticenți în a alege Albania ca destinație pentru vacanță, readuc pe ”tarabă” cele două articole în care am vorbit despre Butrint și plajele din Ksamil.
Chiar dacă iubesc soarele și ador să ascult sunetul valurilor care se sparg de bariera de nisip apărută ostentativ în calea lor, după două, trei zile de toropeală sub o umbrelă supradimensionată, pornesc în hoinăreală.
Sălbăticia și aerul acela plin de mister care învăluie aceste tărâmuri invită la plimbări, dar, nu orice fel de plimbări, ci, unele pline de surprize și povești. Într-o astfel de escapadă am descoperit un loc în care natura a desăvârșit un adevărat spectacol, ”Ochiul Albastru” sau SYRI I KALTËR.
Calea ne-a fost deschisă de Sarande, un mic și cochet oraș agățat la propriu de culmile stâncoase care se ridică în fața Mării Ionice. Pornind din pitoreasca stațiune a Rivierei Albaneze, am urmat îndeaproape drumul spre Gjirokastra, un oraș renumit pentru arhitectura sa specială. Ca o paranteză, aici s-au născut două dintre cele mai importante personaje care au marcat viața politică și culturală a țării, dictatorul Enver Hoxha și scriitorul Ismail Kadare.
Drumul spre Ochiul albastru este mai mult decât pitoresc. O panglică de asfalt, uneori mai îngustă, alteori mai generoasă, șerpuiește jucăușă printre munți, urmărită cuminte de un fir de apă limpede care dezvăluie fără pic de timiditate pietrele albe de pe cursul său. Curiozitatea a crescut la cote maxime văzând că acel râu, pe nume Bistricë, continua să ne urmărească. Ce vom găsi la capătul său?
Atunci când drumul a devenit din ce în ce mai ”prăfuit”, am ajuns în fața unui dig care stăvilea un lac de un albastru intens. Culoarea apei rivaliza cu o uriașă pată de cerneală aruncată pe o pânză întinsă cu grijă între pământ și cer.
Am continuat să mergem pe lângă acest lac, apoi, după câteva minute am ajuns într-un loc magic, o imagine desprinsă parcă din revistele de turism.☺ O mare de verdeață se întindea de-a stânga și de-a dreapta creând senzația de ”junglă” luxuriantă.
Am lăsat mașina în zona de parcare, rustică dar bine-venită, și am urmat cursul apei ireal de limpede și spectaculos de frumoasă spre Ochiul albastru. Cum poate fi o apă frumoasă? Simplu, culoare, claritate, vegetație proaspătă și îmbietoare, joc de raze și strălucire, zbor frenetic de libelule și răcoare .
Urcând fascinați de-a lungul albiei care se bucură de mângâierea acestei ape de poveste, am ajuns în locul care poartă cu mândrie numele de Ochiul albastru. Acesta este un lac, nu foarte mare, dar, foarte adânc. Se spune că apele acestuia se afundă până la aproximativ 50 de metri, aceasta fiind ultima adâncime la care s-a ajuns cu echipamente speciale.
Locul era împânzit de turiști și localnici veniți să admire peisajul, să se răcorească în apele lacului și să simtă adrenalina săriturilor de la înălțime. Nu știam de ce se auzeau strigăte de departe. De pe o platformă amenajată chiar deasupra hăului albastru-verzui, cei mai curajoși și mai experimentați înotători săreau în uralele celor din jur.
Senzația pe care am avut-o ajungând în zona platformei a fost aceea de hipnotizare coloristică. Nu îmi puteam lua ochii de la acel abis pe care apa îl crea cu ajutorul tonurilor de albastru și verde și cu ajutorul umbrelor adâncimii.
Ajungând din nou pe malul lacului, nu sărind ci mergând cu grijă pe cărarea care duce spre punctul de sărituri, am încercat apa cu picioarele. Am înghețat instantaneu. Dacă afară erau pe puțin 38-40 de grade, apa avea cu siguranță sub 10 grade. Diferența era destul de mare, deci, uau! Cum reușeau cei care săreau în Ochiul albastru să nu intre în vreun șoc? Senzații tari!☺
Am stăruit câteva zeci de minute la firul ierbii admirând povestea pe care natura a scris-o cu atâta măiestrie, aici, într-un loc înconjurat de culmi aride și bucuria celor care o ”citesc” cu atâta curaj sau…cu o dulce nebunie. Ochiul albastru nu trebuie ratat!
Concluzie, Albania e plină de secrete minunate, de povești care abia așteaptă să fie descoperite și de drumuri care se împletesc armonios cu sate simple, dealuri acoperite de măslini și ape răcoroase.
Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!
Dacă ți-a plăcut articolul, poți lăsa un comentariu mai jos!
Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook și dă follow pe instagram !
