Un soare blând și extrem de prietenos mângâie pietrele aruncate neglijent pe poteca ce șerpuiește spre pădurea deasă. Casele simple îmbrățișate de flori înmiresmate și înnobilate cu viță de vie darnică și aromată se înșiruie cuminți după gardurile ușor împovărate de timp. Totul pare încremenit în timp și spațiu. Liniștea apăsătoare și sentimentul acela de armonie absolută mă poartă într-o călătorie magică, o călătorie de suflet și pentru suflet.




Atunci când vocea plăcută și caldă de la celălalt capăt al firului m-a invitat în această poveste de weekend nu am știut la ce să mă aștept. A nu se înțelege greșit, nu sunt nici pretențioasă, nici greu de impresionat. Totuși, fiind o veche și împătimită admiratoare a satului românesc în starea lui pură și nealterată, nu știam ce m-ar mai putea surprinde.
Acum, după o domoală trecere a timpului și după o tandră atingere a amintirilor vizuale dar mai ales a celor sufletești, pot mărturisi cu o mare bucurie că au fost câteva zile magice. Și ce magie! Una plină de clipe ”răpite” din anii copilăriei, momente de emoție sinceră și binefăcătoare și…multe povești spuse cu patos, la firul ierbii.



Calc cu sfială pe covorul moale și proaspăt al ierbii. În jurul meu e multă agitație. Lume bună, lume frumoasă se perindă prin curtea străjuită de un leagăn mare și ademenitor. Caut un colț unde să mă pot bucura de…amintiri. Peste gard, printre florile care au cucerit la propriu scândurile înnegrite de ploaie și uscate de nenumărate ori de vântul care vine dinspre răsărit, întrevăd mulțimea de stupi. Câtă ordine!
Calc în trecut. În minte îmi revine imaginea vecinului cu chip blând și zâmbet larg, nenea Viorel. Avea cea mai dulce miere din lume și cele mai bune bomboane, adăpostite mereu în buzunarul halatului său albastru. Îmi spunea de fiecare dată că albinele sunt cele mai deștepte. Sabinuța, să nu-ți fie frică de albine! Ele te simt dacă ești om bun sau dacă le vrei răul. Ia miere dulce, să vezi că nu o să te mai doară gâtul! Mă îmbrățișa și mă săruta părintește pe frunte.
Revin aici, la Dolhești. Privesc în jurul meu și simt cum mă îmbrățișează locul, apoi, mă sărută tainic pe suflet. Încep să mă simt ca acasă. Gust din miere și zâmbesc. E ca cea din copilărie!



Ulița prăfuită a satului mă conduce spre taine nebănuite. O bătrână în straie albe, iese la poartă. Privirea-i iscodește dar, nu îndrăznește să întrebe ce-i cu atâta lume străină. La vederea acestei năluci apărute ca din senin îmi amintesc o poveste din copilăria mamei. Mereu mă amuz atunci când o ascult.
Mama, copilă fiind, spăla rufe într-o sâmbătă seara. Deodată, îi apare în prag o siluetă firavă, îmbrăcată în alb. Mama se sperie la gândul că Maica Domnului a venit să o certe că, în loc să se pregătească prin rugăciune pentru sfânta zi de duminică, ea spăla la acea oră. Nu mare i-a fost mirarea bunicii mele să o vadă pe mama albă ca varu și, cum rar se întâmplă…fără cuvinte.☺
Casa cojocarului se află la răscruce de drumuri. Ograda îngrijită, casa frumos primenită și ceaunul cu magiun de pe prispa casei mă duc cu gândul la gospodarii aceia care își cunosc bine rânduielile lăsate prin viu grai, din generație în generație. Poveștile lui spuse pe un ton șugubăț, bundițele atent așezate pe banca acoperită cu lăicer, mașina de cusut veche dar lustruită de palmele tăbăcită de treabă, atelierul acoperit cu pulbere fină, albă, toate acestea au creat un moment unic, pitoresc și gustat din plin.
Mi-a rămas gândul la bundița albă. Tare călduroasă trebuie să fie la iarnă. Apoi, nu se poate casă de român adevărat fără bundiță pusă la loc de cinste. Până dau primii fulgi voi face o vizită la casa cu petunii la ferestre. Negreșit!




Mai la deal, la câteva case distanță, o altă ogradă își deschide porțile. O căsuță modestă dar, cu multă culoare împrăștiată cu dărnicie de boance parfumate, cuverturi întinse galeș pe cerdac, ii cusute cu mărgeluțe strălucitoare, de zici că erau mici nestemate, fructe de toamnă întinse pe fața de masă croșetată de bunica cu chip blând și scânteile vii suflate de foalele fierarului.
Calul își așteaptă cuminte ”încălțămintea”. Aceasta se odihnește nițel pe nicovala greu încercată de atingerile barosului. Îmi zboară gândul la calul acela nărăvaș, negru ca tăciunele și cu o coamă demnă de un exemplar de expoziție, pe care mă urca Sandu, mânuitorul șaretei verzi a dispensarului comunal. Atunci…bucurie copilărească, acum…bucurie sufletească!




Ce ar fi lumea satului fără mândrele gospodine care țin în mare taină secretul bucatelor fierte la foc domol pe chirosteiul care îmbrățișează cu căldură ceaunul de tuci. Câte arome, câte culori, câtă savoare dată de legumele proaspete din grădină, găina dolofană crescută în curtea plină de iarbă proaspătă și chișleagul mărgelat lăsat în urma sa de laptele gras și sănătos al văcuțelor din Dolheștii Mici.
Doamne, ce direasă aurie mi-a fost dat să mănânc, ce hribi cuprinși de smântână groasă și ce poale în brâu care se topeau în gură! Un adevărat regal gastronomic. Ca să nu mai vorbesc de decorul de poveste în care am savurat aceste bunătățuri. Un adevărat muzeu în aer liber!
Ferice de cei care, cu grijă, pasiune și iubire, strâng în a lor inimă și în a lor casă asemenea comori. Mi-am clătit ochii cu borcanele ochioase ridicate la nivel de artă, așezate cu grijă în cămara doldora de roade, cu spectacolul scos practic din viața acestui minunat colț de rai, oferit de bărbați vrednici și femei talentate, cu țesături măiestre și cusături readuse din frumosul trecut și cu povești stropite din belșug cu licori aromate și degrabă pișcătoare.







Timp de hodină și pioșenie. Două minunății se dezvăluie celui care ajunge prin aceste locuri udate de Șomuzul cel cuminte și degrabă vărsătoriu de apă învolburată la poalele pădurii de mesteceni. Una e Mănăstirea Probota iar cealaltă e Biserica Cuvioasa Parascheva din Dolheștii Mari.
La Probota am revenit cu inima strânsă de emoție. Prima întâlnire cu această mănăstire neîntrecută în frumusețe înălțătoare și liniște aproape ireală a fost cu câteva luni în urmă. Mi s-a lipit de suflet și pot spune cu asumare că m-am îndrăgostit iremediabil de acest colț de rai. Am regăsit-o la fel de frumoasă, la fel de încărcată de energie binefăcătoare și la fel de generoasă în a îmbrățișa sufletele poposite pe aleile sale. Aricol aici
Șoseaua șerpuiește printre casele gospodarilor din Dolhești și cuprinde în povestea sa silueta simplă dar, în același timp misterioasă, a Bisericii Cuvioasa Parascheva.
Se spune că boierii din familia Șendrea au zidit biserica cu pereții albi și turla-clopotniță ridicată cu îndrăzneală spre cer, chiar în mijlocul curții boierești din satul pe care îl stăpâneau. Vremea în care aceasta a fost zămislită îi oferă un farmec aparte și, mai mult decât atât, renumele de cea mai veche biserică boierească din Moldova.
Iarba atinsă ușor de razele nemiloase ale soarelui îmi pune piedică. Nu renunț și înaintez pe lângă zidurile tăcute dar, de multe știutoare. O ușă grea face trecerea spre răcoarea din interiorul bisericii. Mă izbește simplitatea și urma creionată de trecerea timpului. Mă intrigă scările circulare care duc spre clopotniță. Merg ușor aplecată, dar ajung sus. În fața ochilor se deschid zările. Atât de albastru!
Biserica este necropolă boierească. Aici sunt înmormântați hatmanul Șendrea, tatăl acestuia și, se presupune, și bunicul său. Aceștia sunt așezați întru cinstire într-o nișă pictată în partea sudică a pronaosului. În partea opusă se află mormântul Mariei, sora lui Ștefan cel Mare și soția hatmanului.
Ascult Tatăl Nostru. Un bătrân cu chipul blând și ochii obosiți de grijile purtate de-a lungul vieții, mă privește insistent. Mă pododesc lacrimile și amintirile. Îmi dau seama că îi amintesc de fiica sau poate de nepoata sa. Îi zâmbesc. Ia matale niște colivă, e bună, nu-ți fie rușine! Să fii sănătoasă!
Coliva e tare bună, lacrimile, însă, sunt prea sărate…





Lumea satului e o lume plină de istorii încărcate de trăirile celor care le grăiesc. Patosul cu care dascălul satului, un demn urmaș al Domnului Trandafir, dezvăluie viața acestei comunități, mă face tare mândră că, de ani buni, pășesc și eu pe această cale a ”școlirii”.
Am fost din nou elevă, una mai ascultătoare și mai ordonată. Am savurat fiecare cuvânt al oratorului din fața mea și m-am bucurat ca un copil la vederea exponatelor din muzeul Domnului Cărăbuș. Unele dintre ele au făcut parte și din copilăria mea, și-au pus amprenta pe sufletul meu și m-au format pe mine, omul de acum.



Un gard vechi ține departe de privirile curioșilor curtea lui nea’ Vasile Apetrei. Vreau să ascult alte povești, așa că, îndrăznesc să deschid poarta și să pătrund în amintirile bătrânului senin și frumos. O minunăție de om, cum rar mai găsești!
Gândurile sale curate mă poartă în vremuri mult prea îndepărtate. Ochii îi scânteiază atunci când vorbește depre țara lui, despre câte ar face el pentru petecul acesta de pământ pentru care au luptat și el și tatăl său. Cuvintele îi ies parcă direct din suflet, un suflet atât de pur, de cuminte. Mi se face dor de serile de iarnă când, lemnele trosneau în soba de teracotă, iar eu îl provocam pe tata să îmi povestească despre anii copilăriei sale. Tata e un bun povestitor, dar, e mult prea modest să recunoască acest lucru. Știu că are un jurnal secret în care își notează gândurile, asta pentru că eu am crescut și, din păcate, nu prea mai are cui povesti…
Recunosc în bătrânul de pe banca acoperită cu preșul de cordele, pe tatăl meu, pe omul acela cu un bun simț exagerat care nu vrea să supere pe nimeni, dar, care e atât de dornic să își descarce sufletul. Momentul a fost sublim!



Urc pe cărarea care duce la cruce. De locul acesta se leagă multe povești, unele care învăluie zona într-o aură romantică, altele care răzbesc din vremuri zbuciumate, vremuri de război. Priveliștea care se dezvăluie ochiului, de acolo, din locul în care crucea de fier se ia la întrecere cu siluetele copiilor pădurii, este de o frumusețe crudă, o frumusețe pictată cu măiestrie între cer și pământ.
Vechea cruce, cea de piatră, poartă cu mândrie greutatea numelor celor care au cunoscut în 1915, tainele Pădurii Podișor. Acum, aceasta și-a găsit loc de hodină, în sat, lângă Fântâna cu Noroc.



Mă afund în pădurea brăzdată din loc în loc de raze jucăușe și iscoditoare. Mi se arată comorile pământului, colorate și atent sculptate de natură. Frunzele tomnatice se așază, drept sacrificiu, la picioarele mele. Ocolesc gropile adânci care, păstrează și acum umbrele soldaților cu ochi temători dar cu suflet puternic. Pădurea asta e plină de amintiri.
Ajung la fântâna părăsită. Aici, pe vremuri era un canton. Acum, copacii protejează poienița pentru a nu pătrunde aici om cu gânduri necurate. Locul e mult prea frumos și mult prea încărcat de liniște, încât, ar fi păcat să fie pângărit.




Seara se lasă peste plaiurile dolheștene. Cărarea care străpunge pădurea se umple de tineri frumoși și tinere oacheșe. Se țin zdravăn de mână și înaintează unindu-și glasurile cristaline într-un cântec, de-al nostru, moldovenesc. Tăpșanul devine gazdă generoasă de veselie, joc și chiuituri.
Țuica curge fără încetare, brânza proaspătă adusă de la stână se frământă cu delicatețe, friptura sfârâie în ceaun iar borșul de pește îmbrățișează cu veselie mănunchiul de verdețuri. Ce poate fi mai frumos? O seară câmpenească, o seară autentic românească cu oameni frumoși, cu vise îndrăznețe și peisaje care, la apusul soarelui îți taie răsuflarea.



Dolheștii Mici, un prunc rotofei, un românaș neaoș, care pornește cu îndrăzneală și cu determinare spre inimile iubitorilor de călătorii, de locuri frumoase, de liniște și de povești.
Cu drag, pentru locul care mi-a stârnit atâtea emoții și atâtea amintiri!

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !










4 COMENTARII

  1. Adevaru’ că așa a curs țuica aia…
    Încă, la mai bine de două săptămâni, îi simt dulceața fructului din ea, aia pe care o simți la sfârșit, după ce ori te scuturi ori îți place 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here