La mulți ani, mămițule! Te iubesc de nu te vezi!
Apoi, dregându-mi vocea precum un adevărat muzician, încep să cânt cu patos un ”La mulți ani”, mai mult jucăuș decât serios și de sărbătoare. Nu știu dacă un spirit de seriozitate s-ar preta în camera portocalie plină de pluși și zâmbete copilărești. După ce demonstrația mea de interpretare vocală demnă de Vocea României are drept rezultat două sprâncene ușor încruntate și un zâmbet ștrengăresc în colțul gurii, urmează o repriză de hârjoneală sub cearșaful colorat de vise frumoase. El, copilul cu soare în priviri și frumusețe sufletească desăvârșită, eu, mama copilului cu soare în priviri, topită de tot în fața celui care știe cum să rostească…..maaami.
Aș fi vrut să mai stăm așa câteva clipe, să se cuibărească în brațele mele așa cum făcea atunci când era mic, eu să îi miros părul des și cârlionțat și să îi mângâi sprâncenele, el să îmi ceară să îi mai spun o poveste. Doamne, la câte povești am inventat de-a lungul anilor cred că aș fi scos câteva cărți bune.
În fiecare an, pe 5 mai, spuneam povestea apariției în viața noastră a minunii numită Mihnea. De fiecare dată se lăsa cu întrebări incomode, glume spumoase, zâmbete și îmbrățișări. Anul acesta, la 13 ani de la nașterea poveștii, nu a mai cerut nimeni ca aceasta să fie rostită, conform tradiției. Știam că va veni și ziua asta…
În loc de poveste, adolescentul cu alură atletică îmi cere să mă grăbesc la cumpărături pentru că trebuie să apară prietenii lui. Pentru fiecare are de luat ceva special, asta pentru că ei sunt speciali. Îmi sunt atât de dragi când îi văd împreună! Radiază de bucurie, de bunătate și de…copilărie. Sunt exemplul acela de prietenie care dăinuie peste ani și care se încheagă mai frumos de la un an la altul. Concluzie, prietenii au devenit mai importanți decât poveștile spuse de mama și tata. Înghit în sec și accept realitatea vârstei. E una normală.
În câteva ore casa prinde viață. La început timid, pe modelul adolescenților rușinați de faptul că nu mai încap toți patru pe canapeaua din camera lui Mihnea, apoi din ce în ce mai veseli și mai relaxați. Pofta cu care râd e molipsitoare. M-aș duce și eu să mă bucur cu ei dar, îmi dau seama că au crescut și ar fi o situație puțin cam stânjenitoare. Realizez instantaneu că anul viitor, pe 5 mai, casa va fi puțin cam pustie. Ei, joviali, undeva la o terasă cu vedere la faleza plină de domnișoare atente la detalii, eu, acasă, stresată că nu le mai aud glumele și nu mă mai pot bucura de copilăriile lor. Timpul tace și….se deșiră asemeni poveștilor spuse la vremea somnului de seară, odinioară.
Cântăm împreună ”La mulți ani”, ne bucurăm de suflatul în lumânări, ne îndulcim, apoi, asist la ceea ce poate fi numit ”sindromul mamei pocnite drept în moalele capului de maturitatea copilului său”. Cei drept, la mine a fost mai grav, asta pentru că am asistat la maturizarea întregii găști pe care eu încă o vedeam….jucăușă.
Ok! Urmează niște discuții la care eu efectiv am rămas cu gura căscată. Știți voi cum pun niște puști de 13 ani problema încălzirii globale sau cum discută despre nivelul de trai al diferitelor popoare. Nici nu vă puteți închipui cât patos pun în argumentările lor care par a fi mai mult decât corecte, par a fi perfecte. Șoc și groază! Au crescut copiii, și nu doar în înălțime. Au devenit niște tineri ancorați tare frumos în realitatea care ne înconjoară. Ceea ce m-a frapat în discuțiile lor a fost însă faptul că sunt conștienți de puterea pe care o dețin în spiritul și în inteligența lor. Doamne, ce mult îi iubesc! În acel moment am simțit efectiv că viitorul nu mai ”sună” atât de sumbru. Ei sunt….salvarea.
Copleșită fiind de discuțiile care răzbat din camera alăturată deschid televizorul și încep să butonez în speranța să găsesc un film bun, așa ca pentru o duminică după-amiază. Nu durează mult și liniștea din casă este spartă de un val de râsete și o duduială asemănătoare unui asediu. Până să mă dezmeticesc, întregul apartament devine un ring de joacă. Lada cu jucării a fost deschisă iar acestea au prins viață în brațele adolescenților dornici să mai zăbovească puțin în….copilărie. Și ce joacă, ce chiote, ce veselie, ce dezinvoltură!
Răsuflu ușurată. Îmi încolțește în suflet speranța că și anul viitor voi avea parte de bucuria celor patru prieteni. Poate nu au crescut atât de mult sau poate că simt și ei că odată pășind de cealaltă parte a curcubeului nu prea mai e cale de întoarcere. Ce-a fi să mai copilărim?
La mulți ani, Mihnea! Te iubim până la Lună și înapoi!