Ia

IA, O FRUMOASĂ POVESTE ROMÂNESCĂ

E seară. Soarele dă să se așeze pe culmile dealurilor parfumate de sânzâienele mult prea galbene și mult prea delicate. Greierii își încep cântarea luându-se la trântă cu glasul dulce tânguitor al buciumului de la stână. Sunetul tălăngilor se pierde odată cu intrarea vacilor în curțile cosite proaspăt. Mirosul fânului se ridică asemeni unei rugi spre cerul vopsit cu bidineaua înmuiată în ochii copilașilor care ridică colbul pe uliță.

Sunt acasă. Înălțimea mea nu depășește ridicătura porților de la drum iar anii mei se numără pe degetele de la ambele mâini. E atât de bine! Mama netezește cu delicatețe o bucată de pânză. De ce atâta grijă? Nu e nici rochița mea cu volănașe, primită de Paște, nici vreo cămașă de-a tatei. Atunci? Broboane pe tâmplele mamei…Termină și mă cheamă cu blândețe. Pe umerașul de lemn stă ea, fermecătoarea poveste a poporului român, ia. O privesc cu curiozitatea copilului de 10 ani. Un joc al culorilor împrumutat din bogăția florilor din grădină, creează pe pânza albă, imaculată un regal al formelor. E cu adevărat, delicată. Oare cum o voi purta?

Ia

Am purtat ia a doua zi, alături de catrința care mi s-a părut prea țeapănă, de bârneața care mi-a înconjurat talia de mult prea multe ori și de opincile croite și cusute chiar de mama. Scena căminului cultural din sat a fost locul magic unde eu, fetița neastâmpărată și băiețoasă, am simțit că ia dă putere celui care o poartă.

Acasă

Mă întorc acasă. Astăzi, gardul nu mai este un bun reper pentru înălțimea mea iar anii mei pot fi numărați cu ajutorul degetelor de la mai multe mâini. Cu toate astea, nu am uitat prima întâlnire cu fermecătoarea ie. Cea de atunci s-a pierdut în tumultul anilor care au urmat fiind motiv de bucurie pentru alte fetițe de vârsta mea. Cea de acum, cea pe care o port cu mândrie și cu dragoste, este a mea. Port ia în zi de sărbătoare, o port atunci când vreau să fiu admirată, atunci când am nevoie de putere și atunci când vreau….să ajung acasă.

Ia

Mama are o surpriză pentru mine. E un dar pe care ea, româncă cu suflet adânc ancorat în frumusețea și profunzimea comunității din care face parte, mi-l face mie și în același timp îl face tuturor fetițelor care au purtat de-a lungul anilor ia. Mă poartă pe drumul care odată era învăluit de glasurile copiilor zglobii și de praful lăsat în urmă de căruțele gospodarilor. Acum asfaltul fierbinte ne grăbește pașii.

Ajungem în locul acela în care eu, fetița mică și neastâmpărată, am cucerit regatul movilelor de frunze căzute din nucii bătrâni, am învățat conurile să zboare după veverițe aciuate în brazii înalți de la drum și am pătruns în lumea magică a….învățăturii. Ajungem la vechea școală din sat. Acum clădirea are haină nouă și stă în fața timpului cu mândrie și eleganță.

Vechea școală din Rotopănești

Deschid cu emoție portița metalică. Mă văd alergând pe aleile din jurul școlii cu gașca de prieteni după mine. Atâtea amintiri năvălesc cu repeziciune spre mine încât, le fac cu greu față. Undeva, în colțul curții, revăd două amintiri dragi copilăriei mele. Eu făcând prima mea fotografie la grădiniță apoi, împreună cu mama la final de clasa a III-a.

Cu ani în urmă, a doua sală de clasă de pe culoarul lung și răcoros era locul tuturor jocurilor copilărești scornite de noi, copiii veseli și fericiți din Rotopănești. Doamne ce ani frumoși, plini de culoare și de visuri îndrăznețe! Astăzi, aici, în a doua sală de clasă de pe culoarul rămas la fel de lung și de solemn, este locul unde sufletul stă în loc, căutând răgaz să râdă, să plângă, să urce spre cerul albastru și să coboare apoi spre pământul sfânt. Am amuțit!

Muzeul satului din Rotopănești

De ceva timp mama, aprigă păstrătoare a tot ceea ce înseamnă zestrea neamului și implicit a comunității în sânul căreia s-a născut și a crescut, a încercat să-și îndeplinească un vis. Acela de a crea cu ajutorul consătenilor săi, un loc plin de magie, de frumusețe, de simplitate și de….acasă. Poftiți la Muzeul Satului din Rotopănești!

Calc pragul încăperii doldora de lucruri care par a fi încă pline de viață și de strălucire. Zâmbesc și pătrund într-o minunată lume care pur și simplu mă îmbrățișează tandru. Văd legănuțul care aparține familiei mele de generații întregi. Văd stativele din care, ierni de-a rândul, au ieșit minunății: prosoape, cuverturi, țoale de lână sau de cordele. Am simțit pe dată dorința de a mângâia lemnul vechi și de a pune la încercare priceperea mea în a mânui suveica. Nu am uitat cum se face.

Cât cuprind cu ochii văd povești. Povești românești scrise de gospodari care își poartă cu mândrie sumanele și de femei oacheșe care au adunat în portul lor popular toată frumusețea pământului.

Ia, tradiție, frumusețe și migală

Privind la iile care înnobilează acum pereții odată găzduitori de planșe cu litere și cifre, simt multă iubire. În fiecare punct cusut cu migală de o mână dibace și în fiecare mărgeluță prinsă cu pricepere în trupul pânzei, văd transpusă o poezie. Iubirea soarelui pogorâtă spre pământul mustind de bogății, curcubeul de culori rupt din grădinile parfumate de gingașele flori, albastrul cerului căzut în repeziciunea râurilor sau roșeața din obrajii fetelor atunci când sunt învârtite la joc de frumoșii feciori.

După un așa regal ce aș mai putea adăuga? Aș putea spune că voi păstra mereu în suflet momentul întâlnirii mele cu frumoasa ie, că mă înclin în fața celor care păstrează cu sfințenie tradițiile românești și, în final, că sunt mândră că sunt româncă!

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺

Dacă ți-a plăcut articolul, poți lăsa un comentariu mai jos!

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here