Mi-e atât de dor de normalitate încât am impresia că doare. Doare faptul că lumea se schimbă și, din păcate, schimbarea nu este una pozitivă. Oare de ce momentele grele activează mereu fața ”întunecată” a oamenilor. Asta n-am înțeles-o niciodată. Doare faptul că nu întrevăd luminița de la capătul tunelului. Nu mi-a plăcut niciodată să trăiesc în incertitudine. Mereu am căutat soluții, răspunsuri, am dat din coate și am vizualizat linia de finish. Acum…..totul este blank. Să spun că mă simt neputincioasă, nu cred că e prea mult. Dar, cel mai tare mă doare pierderea zilelor mele. Acele zile care-și încep povestea de la primul bâzâit al telefonului la 6:30 și se termină cu așezarea cărții pe noptieră la 23:30. Acele zile în care eu sunt….eu.

Să ne înțelegem! Nu m-am pierdut, doar m-am rătăcit puțin. Asta pentru că nu sunt genul de persoană care se lamentează și se complace în situații incomode. Caut mereu soluții și îmi place să cred că ies mereu la mal. Deși, fie vorba între noi, nu știu să înot. Însă, după nouă luni de pandemie, după diverse stări impuse sau trăite, după crize economice și sanitare, panică, frică, nedumerire, nervi, incertitudini și frustrări, n-ai cum să nu te rătăcești nițel.

Am făcut tot posibilul ca în aceste luni interminabile să transform fiecare moment într-o experiență frumoasă. Am apreciat timpul petrecut cu familia, am descoperit locuri de o incredibilă frumusețe, am pornit proiecte îndrăznețe, am citit și iar am citit devorând zeci și zeci de cărți și am scris. Când am văzut că toate acestea nu sunt de ajuns am trecut la zugrăvit și la redecorat casa. Mai grav e că lucrurile nu par a reveni pe făgașul normal iar eu rămân în pană de idei.☺

Cel mai mult îmi lipsesc diminețile mele. Mireasma de ceai aromat îndulcit cu miere care învăluia bucătăria, sunetul aparatului de cafea care dădea de fiecare dată startul planurilor zilnice, zâmbetele acompaniate cu mofturele copilărești și păr ciufulit care reprezentau sarea și piperul începutului de zi, toate se transformau în preludiul unor zile frumoase și ….. atât de normale.

După îndeplinirea ”îndatoririlor” de mamă responsabilă și soție iubitoare venea rândul alintului personal. Alegerea ținutei pentru întâlnirea cu piticii mei, machiajul potrivit pentru a-mi ascunde generațiile de copii perindate prin viața mea, cerceii nelipsiți din peisajul accesoriilor, poșeta în care să încapă toate visurile și speranțele unei ”tinere” îndrăgostită până peste cap de meseria ei și, nu în ultimul rând, tușa finală, rujul care și-a împrumutat culoarea din bogăția piersicii coapte.

Mi-e dor de diminețile mele, de drumul spre școală, de sunetul pașilor mei care se pierde în sutele de sunete de pe holul îmbrăcat de chipuri vesele și ochi migdalați, de mirosul cărților din biblioteca clasei și de colegii mei. Mi-e dor de copiii mei, de îmbrățișările lor sincere și calde, de secretele lor spuse în gura mare, de freamătul colorat al recreațiilor atât de așteptate, de entuziasmul cu care primesc fiecare picătură de învățătură, de….mine.

Viața ni s-a schimbat atât de mult și mi s-a schimbat atât de mult. Simt asta de la primul bâzâit al telefonului. Ceaiul care înfierbântă cana colorată, acum, stă așezată pe biroul doldora de cărți și caiete. Încep orele online, iar adolescentul de clasa a VIII-a își savurează micul dejun potrivindu-și căștile, deschizându-și camera și întrând pe classroom. Nu mai are nevoie de ghiozdan, de uniformă, de pachețel pentru gustare sau sticlă cu apă. Pare mai simplu, dar nu e. Nu e, pentru că acum are nevoie ochi buni care să reziste ore întregi în fața calculatorului, de liniște în casă pentru a nu fi deranjat în timpul orelor, de un birou generos care să îi permită să își ia notițe, de un scaun comod care să îl ajute să aibă o poziție corectă, de…..Gândul îmi zboară la toți acei copii care se trezesc de dimineață știind că ar trebui să urmeze o nouă zi de școală. Câți oare se așază la birou cu o cană de ceai aromat?

Sunetul aparatului de cafea este inconfundabil. Trezește toate simțurile din mine și mă face să zâmbesc. Acum îmi beau cafeaua în tihnă. Asta pentru că nu îmi mai petrec atât de mult timp pentru a-mi alege outfitul pentru școală, nu mai stau minute întregi în fața oglinzii să mă machiez, nu mai am de făcut drumul spre școală. Aș spune că am mai mult timp pentru mine. Nu-mi place timpul acesta! Îmi lipsește ritualul de dimineață, îmi lipsește forfota și agitația orașului la primele ore din zi și, fără doar și poate, îmi lipsește rujul meu de culoarea piersicii.

Cafeaua se împarte în două căni, una pentru mine și una pentru Dragoș. Fiecare a primit spațiu pentru telemuncă câte un dormitor, biroul revenind școlarului. Eu, dormitorul mare, el dormitorul copilului. Ne întrebăm în grabă care este programul zilei și ne luăm la revedere. Închidem ușile camerelor și ne refugiem în mediul online. Trist dar adevărat. O realitate care dă naștere unor nemulțumiri supărătoare, unor frustrări, unor neadaptări.

Cu fiecare gură de cafea apar gândurile. Să nu se blocheze platforma, să meargă internetul, să fie prezenți toți elevii la orele online, să se încarce toate materialele, să mă văd și să mă aud. Să pot transmite bulinuțelor de pe ecranul laptopului tot ceea ce îmi doresc. Să pot să trec dincolo de ecran și să îi fac să înțeleagă, pe cei mici, că sunt alături de ei, că îi iubesc și că sunt tot ”doamna” lor. După ”școala de acasă”, timp care trece mult prea repede, apar nemulțumirile inerente. Nu am reușit să fac tot ceea ce mi-am propus, am văzut și câteva fețișoare triste și nu am putut să fac nimic, nu știu dacă i-am solicitat pe toți și nu știu dacă m-am făcut înțeleasă. Doamne, ce vremuri!

Am ajuns să îmi lipsească să ating creta, să scriu la tablă, să vorbesc ore întregi până răgușesc și să privesc pe fereastră clădirile din apropierea școlii. Săptămâna trecută mi-am cumpărat tablă și am montat-o în bucătărie. Așa, ca să-mi potolesc nițel dorul. Am stat și am privit-o minute în șir ca pe o comoară. Ironia este că mi-am dorit în sala de clasă o tablă albă pe care să scriu cu marker. Acum nu-mi doresc decât să scriu pe o tablă normală, cu o cretă normală, într-o viață normală.

Mi-am pus zilele trecute o întrebare. Dacă în această perioadă aș fi fost copil, cum aș fi făcut față situației? Răspunsul mă face să îi îmbrățișez pe cei cu cer senin în priviri și bucurie nemăsurată în suflete. Îmi iau forța de la voi și, îmi potolesc dorul privindu-vă!

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!

Dacă ți-a plăcut articolul, poți lăsa un comentariu mai jos!

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.