Astăzi scriu altfel, scriu cu tristețe în suflet și cu încruntare, cu o mânie pe care încerc să mi-o stăpânesc și cu sentimentul că sunt pierdută într-o lume sufocată de megalomanie, de indiferență și de lipsă de empatie.

Sunt învățătoare. Știu, acest cuvânt este folosit din ce în ce mai rar. Acum ne numim profesori pentru învățământul primar. Ce pot să spun, fără această ”titulatură” copiii nu ne mai puteau iubi, iar noi nu ne mai puteam face datoria.☺ Cu sau fără această denumire pompoasă eu sunt învățătoare. Doamne, ce mult mi-am dorit să fiu ”mamă” a sute de copii, să îi iubesc până nu mai pot, să-i ajut să crească frumos și să mă cuibăresc în sufletele lor curate pentru totdeauna.

Toată copilăria mea m-am pregătit pentru această viață mai mult decât frumoasă, aproape perfectă. Am confecționat zeci de cataloage, am dăscălit nenumărate păpuși și am purtat cu îndârjire mâna verișorului meu mai mic. ”Te iubesc…acolo unde ești!”

Apoi, am învățat și m-am dedicat cu tot sufletul pentru momentul acela sublim în care voi atinge tremurând aripile îngerilor cu ochii senini. Da, copiii aceștia care-mi fac viața frumoasă de aproape 24 de ani sunt niște îngeri. Îngeri cu păr cârlionțat, cu degete firave, cu ochi rotunzi și pătrunzători, cu râs molipsitor și cu visuri nemărginite.

Știți cum visează copiii? În culori! Copiii veseli și vorbăreți visează în culori, în culori furate din aripile fluturilor liberi, din cutia cu bomboane gumate și din paletarul zânei care împrăștie obraznic pe cer curcubeul. Ce-mi place să-i văd cum visează! Sunt atât de frumoși și de sinceri, încât nu ai cum să nu-i iubești și să nu-i îmbrățișezi cu toată dragostea.

Un copil e o bucurie și o binecuvântare, treizeci de copii sunt izvor nesecat de fericire și bunătate, două sute de copii, unii dintre ei deveniți adulți frumoși, reprezintă adevărate lecții de viață.

O să întrebați, atunci de unde revolta mea? De unde norul acesta gri care planează asupra mea? Din îndârjirea unora de a atinge perfecțiunea prin proasta înțelegere a educației. Din ”strădania” altora de a comprima timpul și de a crea Feți-Frumoși precum în basme. Știți voi, crescuți într-o zi cât alții într-un semestru. Din amnezia instaurată mult prea devreme în sufletele celor care au fost și ei copii, dar se pare că au uitat acest lucru. Au uitat că au râs cu poftă până lacrimile se rostogoleau precum cristalele pe obrajii îmbujorați, au uitat că își doreau din tot sufletul să fie apreciați și încurajați, au uitat că trăiau pentru a se juca.

Când v-ați jucat ultima oară? Eu m-am jucat ieri. Cum cu cine? Cu copiii mei. Ne-am jucat cu cuvintele atunci când am simțit că sunt mult prea încordați din pricina unui ”păcătos” de test. Am râs cu poftă și am detensionat atmosfera. Ne-am jucat apoi cu ”amintirile” la ora de istorie. Le-am sustras din copilăria părinților și a bunicilor. Ne-am distrat la auzul giumbușlucurilor făcute de cei care astăzi se camuflează în adulți serioși și insensibili. În final ne-am jucat cu mingile albastre și cu cercurile cu sclipici, afară, sub razele mângâietoare ale soarelui. Am uitat de toate și am strigat până am răgușit.

De multe ori mă apasă responsabilitatea menirii mele, aceea de ”a uda” aceste floricele, de a le ocroti și de a le crește frumos și viguros. Atunci, îmi amintesc scânteierea din ochii lor, simt bunătatea din sufletele lor și ”fur” din înțelepciunea lor. Cu alte cuvinte, redevin copil și văd lumea cu alți ochi, cu ochi calzi și frumoși.

De ce frângeți aripile copiilor? De ce uitați că fericirea unui copil este prinsă cu ițe de mătase de sufletele adulților din jurul său? De ce v-ați transformat în diriguitori orbi care nu-și văd decât propriul interes, uitând de faptul că noi dascălii trebuie să ”ardem cu patos” pentru a modela suflete curate? De ce credeți că rezolvați totul cu încruntare și vorbe apăsate?

Da, știu! Pe vremea noastră…..Ce era pe vremea noastră? Era implementată ”poziția ghiocelului” cu capul plecat și mâinile la spate, cu înghițirea cuvintelor care veneau ca o tornadă din interior dar nu aveau voie să iasă la suprafață. Și? Și sufeream. Sufeream atât de tare încât, la propriu, durea.

Ați uitat? Nu cred. Eu nu am uitat și mi-am promis că voi fi un altfel de dascăl. Nu știu dacă am reușit, însă învăț zi de zi de la minunățiile mele. De ce minunății? Pentru că sunt  copii iubitori, frumoși, calzi, creativi, amuzanți și empatici.

V-ați pus vreodată întrebarea, de ce învățătorii par că nu îmbătrânesc niciodată? Pentru că primesc necondiționat pulbere de tinerețe din sufletele copiilor darnici. Cum? Jucându-se. Hai să nu-i îmbătrânim pe copii! Hai să-i lăsăm să zboare cât de sus pot ei și să fim acolo când vor avea nevoie de ghidaj să se întoarcă în siguranță. Hai să coborâm de pe piedestalul pe care am urcat duși de val și să ne cuibărim în mijlocul copiilor!

Nu mă interesează dacă voi fi aprobată sau criticată sau dacă se va spune în urma mea că exagerez sau vorbesc gratuit. Nu vorbesc gratuit, vorbesc din suflet!

Lăsați copiii să-și iubească copilăria!

Pentru copiii mei, cei treizeci de campioni…

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺

Dacă ți-a plăcut articolul, poți lăsa un comentariu mai jos!

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here