Septembrie. Timpul acela când sufletu-mi tremură a emoții copilărești și visuri îndrăznețe. Locul acela în care îndrăznesc să mă cufund cu toată ființa mea știind că voi fi îmbrățișată de zeci și zeci de brațe calde și iubitoare. Tabloul acela creionat de natura ruginită, cerul îmbujorat  de atâtea trăiri intense și sclipirea din ochii celor care visează la un nou început. Septembrie, ”casa” mea de ceva ani….

Parfumul crizantemelor prinse cu delicatețe de o panglică purpurie îmi stârnește amintiri. Caut în strălucirea lor imaginea acelei copile zglobii, împovărată nu de ghiozdanul greu sau de stresul unor timpuri nefirești, ci de bucuria revederii cu colegii de clasă. Cu codițele prinse poate puțin prea sus, dar cu mulțumirea aceea că imaginea de școlăriță silitoare nu poate fi știrbită de nimeni și de nimic, am iubit fiecare început de an școlar, cu bune și cu rele, cu mulțumiri și cu nemulțumiri, cu speranțe și cu temeri.

Anii au trecut, septembrie după septembrie a rulat copilăria mea pe ale școlii poteci pline de râsete, jocuri și inimi colorate. Și, parcă fără să prind de veste, într-un început de toamnă la fel de călduros ca cel trăit astăzi, m-am trezit om mare. Atunci, cu ochii ațintiți spre alți dascăli care porneau pe drumul unui nou an școlar, mi-am transformat trăirile și dorințele copilului cu ochi albaștri și zâmbet larg în entuziasmul și bucuria unei învățătoare îndrăgostită de menirea ei.

Ce de ani, ce de generații, ce de zâmbete și îmbrățișări, povești și emoții, dorințe și lacrimi, realizări și infinite bucurii! Am trăit, am iubit, am râs, am învățat și iar am iubit cât pentru zece vieți. Și totuși, vremurile mi-au dovedit că nu le-am trăit pe toate…….

Septembrie. Timpul acela când sufletul ar trebui să-mi tremure a emoție copilărească și a toamnă ruginie îmbrățișată de râsete zglobii. E drept, sufletul îmi tremură dar, e scuturat de niscaiva griji și nenumărate întrebări. De ce? Pentru că suntem în ”anul pandemic” 2020 și nimic nu mai e la fel, cu atât mai mult povestea începutului de an școlar.

Trag aer în piept și îmi fac ordine în…..trăiri. Ciudat, revoltător, greu. Cum voi comunica emoțional cu copiii mei? Cum voi trece dincolo de mască, de distanță și de temeri? Cum voi gestiona momentele sensibile în lipsa îmbrățișărilor? Cum mă voi juca, cum voi râde cu gura până la urechi și cum voi putea trăi, îngrădită de atâtea limite, fiecare moment din zi alături de prichindeii mei? Trag din nou aer în piept și am senzația că acesta s-a blocat undeva, între întrebări și răspunsuri. Panică…..

Zilele se scurg asemeni întrebărilor rămase fără răspuns și, mă trezesc în fața a zeci de ochișori veseli și curioși. Strălucirea și sinceritatea lor nu se schimbă indiferent de timpurile trăite. 14 septembrie, momentul în care nu mai am nevoie de răspunsuri. Asta pentru că nu mai am întrebări. Știu că totul va fi bine.

Ei, școlăreii cu sclipici în priviri și lipici în inimioare, sunt superputerea mea. Acum știu că, în toată povestea asta de toamnă atipică și plină de necunoscute, nu sunt singură. Sunt cu ei, cu cei pentru care cerul nu e niciodată prea sus și dorințele nu sunt niciodată prea ciudate. Cum aș putea da greș fiind înconjurată de atâta iubire și gingășie? Cum aș putea să mă pierd în întrebări grele și temeri copleșitoare când, totul dispare doar la vederea copiilor care-și proiectează fericirea la zeci de metri deasupra școlii.

Un lucru e cert. Povestea a început și trebuie să fie una memorabilă. Toți ochișorii aceia scânteietori merită asta. Ba, merită mai mult! Merită să fiu inventivă și spontană, să fiu atentă și curajoasă, să dau dovadă de flexibilitate și să nu obosesc niciodată, să depășesc cu tact și cu răbdare orice situație neprevăzută și atunci când simt că nu mai pot, să mai pot încă pe atât. Ce mai merită? Merită să micșorez din priviri distanța dintre noi, să le zâmbesc cu toată ființa mea atunci când masca va fi o piedică, să îi îmbrățișez tare, tare chiar dacă nu ne vom atinge și să le transform fiecare zi petrecută la școală într-o călătorie magică.

Astăzi, 14 septembrie 2020, strig în gura mare NU EXISTĂ NU SE POATE!

Un an minunat să aveți, dragi școlărei!     

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺

Dacă ți-a plăcut articolul, poți lăsa un comentariu mai jos!

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !

1 COMENTARIU

  1. Da… inceput de an atipic. Inceput pe care copiii ni-l transforma intr-unul tipic. Prin transparenta sufletelelor lor nu se mai vede nici o masca si nici distanta nu mai e prezenta. 🙂
    Asadar, an binecuvantat cu optimism si sanatate pentru a elucida misterele care apar la campionii nostri !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here