VÂRFUL TOACA SAU PE CEAHLĂU CU CAPUL ÎN NORI

Ce ziceți de o hoinăreală pe munte? Aer curat, peisaje care îți taie răsuflarea, liniște și armonie, verde crud stropit din belșug cu picuri de culoare și adrenalină, multă adrenalină. Nu v-am convins încă? Ok! Poate dacă vă povestesc aventura mea de pe cărările Ceahlăului vă determin să luați potecile de munte la pas. Și ce munte, ce poteci! Și toate așternute sub Vârful Toaca.

Cred că am mai mult de un an de când îmi tot spun că voi merge pe Ceahlău. Ba nu am găsit timp, ba nu am bocancii potriviți, ba nu am simțit energia necesară. Abia după ce am ajuns sus, acolo unde nimic nu mai contează, am înțeles de ce a durat atât să ajung pe Vârful Toaca. Chemarea muntelui e unică iar momentul când tu, ființa mică dar plină de dorințe, te contopești cu măreția și frumusețea uriașului cu fruntea în nori își are timpul său în desfășurarea Universului. Venise timpul meu!

Am ales să urc spre Vârful Toaca pornind din stațiunea Durău.

Există mai multe trasee. Se poate pleca din Durău, din Bicazul Ardelean, din Neagra sau din Izvorul Muntelui. Depinde ce își dorește fiecare. Unele trasee sunt mai dificile, altele mai simple, unele mai pitorești și altele mai sălbatice. Finalul este la fel de spectaculos indiferent de traseul ales, peisajul fiind de poveste.

Am pornit din Durău de dimineață. Mă rog, nu destul de dimineață după părerea doamnei căreia i-am plătit taxa de Parc Național. A fost foarte drăguță și ne-a spus că trebuia să pornim măcar pe la 8:00, că în jurul amiezii sus pe Toaca va ploua și că ar fi fost bine să nu facem traseul dus-întors într-o singură zi. Ce am înțeles noi de aici? Faptul că am dormit mai mult dimineață ne va da energie, dacă se va pregăti de ploaie norii vor fi numai buni de fotografiat iar lungimea traseului ne va oferi în final gambe mai puternice. Asta înseamnă gândire pozitivă sau puțină inconștiență. Nu știu ce să aleg.☺

Prima parte a urcușului spre Vârful Toaca

Prima parte a traseului este cuprinsă între Durău și Cabana Fântânele. Se spune că această parte se poate străbate cam într-o oră și jumătate. Ei, ca să vedeți elanul care ne împingea de la spate,  noi am ajuns la cabană într-o oră. În acest interval am căscat gura la tot ceea ce oferea natura în generozitatea ei, am avut pauze de tras sufletul și reglarea respirației, ne-am informat cu privire la bogăția traseului care este unul educativ și am făcut nenumărate fotografii.

Dacă la începutul traseului poteca amenajată era relativ domoală și bine bătătorită de miile de temerari care iubesc natura, odată cu pătrunderea în inima pădurii care a pus stăpânire pe munte, lucrurile s-au schimbat. Rădăcini groase ieșite din pământ asemeni unor brațe puternice s-au transformat în trepte naturale. Din loc în loc stâncile ascuțite își făceau apariția cu îndrăzneală spărgând păienjenișul de rădăcini. Atunci am regretat faptul că nu aveam în dotare un set de bețe pentru drumeții. Între timp mi-am cumpărat și abia aștept să le pot folosi cu proxima ocazie.

Cabana Fântânele

Când am ajuns la Cabana Fântânele cerul era deja în toiul spectacolului. Ador culoarea norilor atunci când mustesc a ploaie. Atunci ies cele mai frumoase fotografii. Și dacă norii cenușii sunt mângâiați blând de razele soarelui atunci cred că putem vorbi de un tablou perfect.

De aici, de pe terasa cabanei, am admirat încrâncenarea munților de a se agăța de poalele cerului, vitejia brazilor în efortul lor de a străpunge stâncile și frumusețea tăcerii. Ce îți poți dori mai mult de la un popas aflat la altitudinea de 1220 de metri? Păcat că acest loc de popas este lăsat în paragină, cabana fiind închisă. Doar câțiva fluturi și o gaiță străjuiau terasa de lemn care dădea spre priveliștile uluitoare.

După cele zece minute în care ne-am încărcat pozitiv privind de la distanță Vârful Toaca în toată splendoarea sa și ne-am aprovizionat cu apă rece de izvor, am pornit din nou la drum. Asta în ciuda sfaturilor primite de le un grup de tineri care repetau mereu că doamna de la punctul de informare anunțase ploaie. Privind cerul în splendoarea lui am concluzionat că nu va ploua, cel puțin nu când suntem noi în drum spre Toaca. Nu faceți ca noi!☺

Am urmat traseul cu bandă roșie și am descoperit o potecă destul de lină și de generoasă în priveliști. Așa că drumul până la Curmătura La Morminte a fost destul de lejer.

La Morminte

În locul numit La Morminte, unde străjuiește o cruce de metal înaltă de circa doi metri, ne-am oprit pentru câteva minute. Citisem că acest loc are o semnificație aparte. Povestea lui m-a impresionat, și mai mult decât atât, m-a impresionat îndârjirea cu care un român, un dascăl octogenar din Ceahlău a dat acestui petic de munte o vibrație specială.

Dumitru Luca a ridicat aici o cruce cu o placă comemorativă în memoria a peste cei 100 de soldați căzuți aici în cel de-al Doilea Război Mondial. Victimele nu erau soldați români, ci ruși și nemți. Lucrul acesta nu l-a oprit pe învățător să cinstească memoria celor care s-au contopit cu pământul străbunilor. Găsești toată povestea aici.

Căciula Dorobanțului

De la locul crucii, în aproximativ 15 minute și pe o potecă destul de accesibilă, am ajuns într-un loc care m-a lăsat cu gura căscată. Căciula Dorobanțului e o stâncă îndrăzneață care parcă sfidează legile fizicii. Iar priveliștea care se dezvăluie ochiului de la baza stâncii sfidează legile frumuseții. Poți spune cu mâna pe inimă că aici te afli în unul dintre cele mai frumoase locuri din țară. Oare nu toate sunt?

La doi pași de stânca zveltă am găsit o poieniță de o frumusețe rară. Iarba moale era casă bună pentru nenumărate flori colorate și parfumate. Nu știu de ce am mereu impresia că florile de munte sunt mai frumoase decât oricare altele. O fi soarele mai darnic cu ele?

Cununa Zimbrului

În momentul în care am ridicat privirea de la covorul de flori am dat peste o imagine care a dat naștere unei frumoase legende. O salbă de stânci agățate de munte alcătuiesc o formațiune numită Cununa Zimbrului. Legenda spune că acolo și-ar fi dat ultima suflare zimbrul hăituit de Dragoș Vodă, descălecător în Moldova.

Cu așa poveste și cu așa priveliște cum să nu iubești muntele?

Panaghia

Traseul continuă printr-o zonă cu jnepeniș, scăldată într-o lumină atât de caldă și de frumoasă. Nu vă puteți închipui spectacolul cerului! Și nu, nu a plouat. Întinderea de jnepeni este atent păzită de o altă stâncă celebră a Ceahlăului, Panaghia. În jurul acesteia se învârte o poveste care îi poartă pe romantici în lumea poveștilor de dragoste.

Se spune că Panaghia era o fată nemaipomenit de frumoasă care l-a fermecat chiar și pe mândrul soare. Dragostea lor dăinuie chiar și acum, fata prefăcându-se în stâncă pentru a fi pururi alături de iubitul său. Romantic!

Scara de acces

Și uite că după aproximativ trei ore și jumătate de urcuș pornit din stațiunea Durău am ajuns la celebra scară. Aceasta reprezintă ultima parte a traseului spre Vârful Toaca. Scara pornește de la altitudinea de 1771 metri și ajunge la cea de 1893 metri. Cele aproximativ 500 de trepte sunt pe cât de spectaculoase pe atât de anevoioase. Mie mi s-au părut cumplit de solicitante, asta după ce am urcat muntele timp de trei ore și ceva. Picioarele îmi erau destul de obosite și recunosc, îmi tremurau necontrolat. Urcam câte 30-40 de trepte și făceam câte o pauză de 5 minute. Însă, când vedeam trecând pe lângă mine copii de 7-8 ani, mă îmbărbătam și încercam să uit de durere, ca să nu mai spun de frică. Pe unele porțiuni scara este destul de abruptă. Trebuie să te ții bine de balustradă.

Ei, când am ajuns sus lângă stația meteo, am uitat și de durere, și de frică și de faptul că odată ce am ajuns aici, trebuie să fac și cale întoarsă. Cum m-am simțit? Deasupra tuturor…..

Nu am cuvinte să descriu frumusețea peisajului. Nici nu cred că ar trebui să o fac, aș pângări unicitatea acestor locuri. E clar, e un tablou care trebuie văzut cu proprii ochi, simțit cu propria inimă și îmbrățișat cu toată ființa.

Și ce să vezi, pe Vârful Toaca sorele mângâia obrajii celor care au rezistat până sus, în împărăția cerului, iar la poalele Ceahlăului ploaia biciuia pământul. Cum aș putea numi asta? Cred că muntele mă iubește. Oricum, iubirea este reciprocă.

Hai și voi pe Ceahlău

După o jumătate de oră de pauză, timp în care am devorat sandwich-urile din dotare și ne-am încărcat cu frumusețea locului, am pornit din nou la drum. Deși picioarele nu prea ne mai ascultau ☺ timpul de coborâre a fost doar de trei ore. Traseul mi s-a părut parcă mai frumos și mai prietenos, soarele mai blând și experiența mult mai intensă. Ce pot să spun? Am reușit!

Ce-ar fi să aveți și voi propria poveste a cuceririi Vârfului Toaca? Dacă am reușit eu, cu siguranță puteți și voi. Nimic nu este imposibil cu puțină voință și ceva mai multă dragoste pentru ceea ce oferă muntele. Credeți-mă, merită fiecare strop de sudoare și fiecare înțepătură în mușchii picioarelor. Ca să nu mai spun de cârceii din zilele următoare. Dar asta face parte din farmecul hoinărelilor pe munte.☺

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!

Dacă ți-a plăcut articolul, poți lăsa un comentariu mai jos!

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !