Astăzi, o zi ca oricare alta…Soarele tomnatic, m-a îndemnat de dimineață să împrumut din culoarea cerului, bunul și seninul infinit albastru. Drept urmare, am apelat la cămașa bleu cu volane jucăușe, la cerceii albaștri de care nu mă mai pot dezlipi de ceva vreme și la fardul de pleoape cu nuanță de piersică drept ”accesoriu” pentru ochii mei, bineînțeles, albaștri.☺
Micul dejun, angrenarea băieților mici și mari în activitățile dimineții, sfaturile zilnice, îmbrățișările ”furate” în grabă, precipitarea din jurul orei 7:30, zâmbetele aruncate cu subînțeles, toate dau culoare și substanță dimineților mele de…mulți ani. Îmi iubesc diminețile!
Intru în clasă și, ca din senin, mă învăluie o bucurie sinceră și o energie care mă cuprinde strâns și mă face să strălucesc. Ochii celor mici zâmbesc iar eu nu pot să fac altceva decât să le zâmbesc înapoi. Da, soarele a avut dreptate când a bătut dis-de-dimineață la fereastra mea și mi-a șoptit…albastru! Știa el vicleanul că voi avea o zi plină de emoții.
Orele curg frumos, eu îmi rânduiesc gândurile, emoțiile, dorințele, razele de lumină, cuvintele, toate spre ei, spre cei care le primesc cu sufletul deschis, cu ochii măriți de curiozitate și cu brațele larg întinse spre a se înălța cât mai sus, cât mai demn, cât mai temeinic. Bucuria de a dărui se împletește cu iscusința de a primi.
Se ivește ocazia de a păși pragul unei clase cu…copii mai mari. În suflet se înstăpânește întrebarea: Oare cum vor fi ochii, la fel de scânteietori? Deschid ușa și, îmi dau seama că intru într-o altă poveste, altă lume, altă atmosferă. Zâmbetele sunt reținute iar ochii sunt ”zbuciumați” de trăiri intense, curiozități nesatisfăcute, temeri și greutăți nemeritate. Oftez adânc și îmi fac curaj să zâmbesc larg. Mă ajută cămașa mea bleu. Urmează câteva discuții, câteva idei împărtășite și legătura dintre mine, omul mare, și ei, copiii mari, prinde contur.
De unde vine această alăturare între cele două cuvinte? Cine poate spune dacă un copil poate fi mare sau mic? Deține cineva răspunsul exact? Copilul, sufletul acela pur și senin, ochii aceia curioși, zâmbetul acela cristalin și mintea aceea însetată, poate fi mare?
Îmi vine în minte discuția avută cu juniorul meu, cu o zi înainte. Încercam din răsputeri să îl fac să înțeleagă care sunt provocările din viața unui adult. Am simțit că este cazul să îl aduc cu picioarele pe pământ, să îl fac să conștientizeze faptul că este ”mare”, că lucrurile sunt mult mai complicate decât le percepe el și…timpul trece. Răspunsul lui?
Mami, eu sunt doar un copil! De ce trebuie să știu eu toate astea? Știu că mă iubești, și eu te iubesc mult!
Am depus armele. Toată argumentația mea a fost dată peste cap și s-a transformat într-o simplă confirmare a realității. Da, ești un copil, ești copilul meu! Apoi, am înghițit pur și simplu continuarea în care spuneam că este un copil mare. Ce înseamnă mare?
Revin în sala de clasă. Îmi dau seama că cei din fața mea au aproximativ aceeași vârstă cu cea a băiatului meu. Cu siguranță sunt deja asaltați de ceva vreme de …Nu vezi că ești mare? Ochii lor îmi șoptesc acest lucru. Le este oarecum jenă să recunoască, să spună faptul că îi deranjează, că se simt nedreptățiți, că sunt neînțeleși.
Le zâmbesc, nu ca un dascăl, ci ca un părinte care deja a avut discuția asta cu copilul său. Aș vrea să le mărturisesc faptul că le știu secretul și nu este cazul să mai fie îngrijorați. Sunt de partea lor. Doi ochi albaștri mă privesc cu insistență. Sunt urmați de un zâmbet larg și de o întrebare.
Dumneavoastră ce clasă aveți?
Eu? Copiii mei sunt în clasa a III- a.
Aaaa! Sunt mici!
I-am citit regretul în priviri și mai ales în suflet. Încerc să liniștesc acel copil ”mare” spunându-i că până la urmă toți suntem copii. Și eu sunt copil. Dar, nu mă lasă prea mult să vorbesc. Mă întrerupe făcând o constatare apoi, ca un bun psiholog mă surprinde cu o altă întrebare.
Aveți ochi de vultur! Îmi place că vă uitați așa la noi, la noi toți! De ce zâmbiți când ne priviți?
Tăcere. Toți ochii se îndreaptă curioși spre mine. Am simțit că toată cariera mea de dascăl depinde de acest răspuns. Greutatea momentului apasă pe umeri, pe suflet, pe pleoapele umede…
Zâmbesc pentru că sunteți frumoși, pentru că văd pe mesele voastre niște desene extraordinar de sugestive și foarte bine realizate și pentru că, mi-am dat seama de un lucru, sunteți de aceeași vârstă cu fiul meu.
Soarele pătrunde printre jaluzelele de la fereastră aducând sclipiri în privirile iscoditoare. Deodată clasa se transformă într-o galerie de artă. Desenele flutură pe sus ținute de mâini sigure și mândre. Totul capătă sens! Încrederea…
Sunt mândră de voi! Ați lucrat foarte frumos!
Finalul m-a lăsat fără cuvinte. Nu am simțit atâta emoție de multă vreme. Am fost îmbrățișată strâns, strâns, de brațe mici și firave, de copii care nu sunt mari, sunt doar înalți…
De vorbă cu mine. Am primit o lecție valoroasă, o lecție care m-a făcut să înțeleg cât de mult greșim noi, adulții. Ce suntem noi? Abia noi suntem niște copii mai mari, ei sunt doar copii. Copii dornici să fie iubiți, să fie îmbrățișați, să fie înțeleși și încurajați. Am uitat că, nu demult, aveam și noi aceleași nevoi, aceleași dorințe și aceleași temeri. Ce bine ar fi prins atunci o îmbrățișare!
Mulțumim doamna, poate ne mai vedem!
Și eu vă mulțumesc, dragii mei!
Ajung în clasa mea. Sunt bulversată. În jurul meu e multă bucurie și nemăsurată seninătate. Se vede treaba că aici încă nu au ajuns cuvintele, Ești copil mare! Doamne, cât rău pot face doar două cuvinte!
Copiii sunt mari, mari în vise, mari în imaginație, mari în iubire, mari în gingășie…sunt atât de mari și totuși, atât de mici. Cât de ușor se poate strivi un omuleț care abia a început să înțeleagă ce se întâmpă în jurul său. Cât de naivi suntem noi, adulții care au uitat că au fost și ei copii, să credem că un cuvânt poate maturiza.
Copilul meu ”mare” trebuie să ajungă de la școală. Îl așteaptă o porție mare de iubire și o îmbrățișare strânsă, strânsă. Șterg cu buretele această alăturare nefericită de cuvinte și tapetez în mintea mea o altă abordare a acestui omuleț sensibil, copil frumos.
Pentru toți copiii frumoși, cu dragoste !

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *