ÎN CĂUTAREA LINIȘTII LA MĂNĂSTIREA DRAGOMIRNA

Un cer albastru precum ochii îngerilor, un soare blând și o sete de liniște frumoasă, așa a început o minunată duminică de aprilie. Privind cu ochii minții la imaginile care se înlănțuie din amintirea acelei zile, îmi dau seama că fiecare loc din lumea asta are un timp al său când trebuie descoperit. Deși îmi doream să ajung la Mănăstirea Dragomirna de mai bine de un an, atunci, în acea duminică senină a venit vremea ei. Și a venit atât de bine!
Calea până la Dragomirna trece prin vechea și frumoasa Suceavă, locul unde se înalță cu mândrie și îngăduință Cetatea de Scaun, plăsmuire a voievodului Petru I Mușat. De aici până pe colina domoală care ține asemenea unui soclu frumosul monument de artă religioasă, sunt doar 12 kilometri. Drumul este ușor de parcurs și tare pitoresc.

Nu mai este un secret faptul că îmi place să cunosc îndeaproape locurile pe care urmează să le descopăr. Mă fascinează poveștile care stau pitite în colțuri întunecate și abia așteaptă să fie descoperite și adevărurile istorice care fac din peticele de lume pagini de viață și adevărate învățăminte.
ceasmania.ro

Despre Mănăstirea Dragomirna

Povestea Mănăstirii Dragomirna începe cu anul lăsat de Dumnezeu, 1602. Atunci, Mitropolitul Atanasie Crimca împreună cu dregătorii Lupu și Simion Stroici zidesc o biserică mică, din piatră, dându-i hramul Sfinții Enoh, Ilie și Ioan Evanghelistul. După șapte ani, mitropolitul, însuflețit de dorința de a da locurilor binecuvântare, duce la bun sfârșit una dintre cele mai de seamă creații arhitectonice ale Evului Mediu românesc, mândra mănăstire cu hramul ”Pogorârea Sfântului Duh”.

În 1627, domnitorul Miron Barnovschi, pune impozanta construcție la adăpostul unor ziduri trainice, transformând-o într-o cetate. Perioada era destul de tulbure iar invaziile turcilor și ale tătarilor erau din ce în ce mai dese. Astfel, mănăstirea devine o adevărată fortăreață care, putea pune la adăpost credincioși, bunuri materiale, sfaturi de taină și rugăciuni.
Însă, ani mai târziu, peste Mănăstirea Dragomirna și peste călugării care viețuiau aici, au căzut lovituri după lovituri. A fost arsă și prădată de cazaci în 1653, pârjolită de hoardele tătărești în 1758, trecută pe lista lăcașurilor care trebuiau închise în timpul dominației austriece și ținută sub o atentă ”observare” de către reprezentanții de seamă ai regimului comunist. Cu toate acestea, mănăstirea nu a încetat să fie refugiul și alinarea celor năpăstuiți, celor încercați în puterea credinței și a celor iubitori de țară.

În curtea Mănăstrii Dragomirna

O alee generos așezată în fața zidurilor scăldate de soare mă îndeamnă să mă las purtată în această minunată poveste de duminică. Verdele ierbii ce se așternea ca un covor la poalele pietrelor atent șlefuite și albastrul pătrunzător la cerului străpuns de turnurile îndrăznețe, au fost preludiul unui tablou de o simplitate rară și o frumusețe solemnă.
Am trecut cu sfială prin poarta Turnului Clopotniță admirând dantelăria care urmărea fidel liniile curbe de deasupra acesteia. Sub un gemuleț mult prea mic pentru dimensiunea turnului, încadrat într-o ramă pietruită, veghează asupra întregului ținut al Sucevei capul de bour.





Odată intrată în curtea mănăstirii am avut sentimentul că am pătruns într-o altă lume. Cu o eleganță greu de descris în cuvinte, mi s-a arătat o biserică agățată parcă de porțile cerului. De jur împrejurul acesteia, meterezele trainice adună deopotrivă piatră veche și piatră nouă, clădiri ridicate întru folosul călugărilor, apoi al măicuțelor, o Casă Domnească ce adăpostește acum un muzeu și multă, multă liniște.





Am cerut îngăduință timpului să mă lase să stărui câteva minute pe banca din umbra zidurilor. Nu-mi puteam lua ochii de la trupul zvelt al construcției îndrăzneț de înaltă și surprinzător de îngustă. Pereții de piatră strânși parcă de un brâu anume pus la mijlocul acestora, să nu-i lase să se clatine, sunt de o simplitate…mănăstirească.



Din acest tablou pe care nu poți decât să îl admiri se remarcă turla bisericii. Aceasta este decorată din abundență cu o varietate largă de motive atent dăltuite în piatră. Pare a fi opera unui meșter binecuvântat cu un car de talent și încă o bocceluță de măiestrie.
Broderia din piatră și cele trei baze pe care se ridică frumoasa turlă, una pătrată și două sub formă de stea cu 12 colțuri, fac din acest element al bisericii o adevărată bijuterie arhitecturală. Se spune că această bogăție decorativă vine din aplecarea Mitropolitului Anastasie Crimca spre tehnica filigramului și cea a miniaturilor.

Liniștea din Mănăstire

Dacă exteriorul bisericii impresionează prin volumetrie, simplitate și spectaculozitate, interiorul emană prin toți porii sobrietate și pioșenie. După ce am urcat cele șapte trepte încadrate de ziduri groase am intrat în micul și primitorul pridvor. Aici, aliniate cu grijă și protejate de atingerile curioșilor, am găsit mai multe pietre funerare.
O măicuță cu ochii blânzi și fața senină îmi zâmbește larg. Nu cred că are mai mult decât jumătate din anii mei. Vreau să îmi cer permisiunea să fac doar câteva fotografii, dar nu apuc să scot două cuvinte că, printr-un gest plin de înțelesuri, mă îndeamnă să iau cu mine câte amintiri vizuale vreau. Îi mulțumesc din priviri și mă afund în interiorul mănăstirii.
O lumină caldă scălda pereții și scotea la iveală picturile păstrate și apoi restaurate incredibil de bine, după atâtea nenorociri pe care timpul și timpurile le-au pogorât asupra Dragomirnei. Grija cu care a fost redată strălucirea interioară și acuratețea cu care s-a păstrat nota arhaică a picturii dau interiorului o atmosferă și o curățenie aparte.



Zidurile Mănăstirii Dragomirna

Nu se poate să ajungi la Mănăstirea Dragomirna și să nu urci pe meterezele care au ținut la adăpost, secole de-a rândul, lăcașul care se întinde cu atâta grație între cer și pământ. Odată ajuns la înălțime ai o altă perspectivă asupra locului. Simți cum armonia care caracterizează întreg ansamblul bisericesc, atât în interiorul zidurilor cât și în exteriorul lor, te împresoară și te invită la relaxare sufletească.
Mergând la pas domol pe traseul ce leagă turnurile de colț între ele mi-am putut imagina zbuciumul dar și fericirea viețuitorilor acestei mănăstiri. Acum, viața de aici decurge lin și firesc, așa cum ar trebui să fie în fiecare familie, căci, grupul de măicuțe care îngrijește fizic și spiritual întreaga ”cetate”, nu este altceva decât o mare familie.



La poalele zidurilor

Ieșind pe poarta mare a Turnului Clopotniță, am zărit în partea stângă, de-a lungul zidurilor, o alee care taie cu blândețe covorul verde al ierbii. Am urmat calea pavată și am ajuns în fața unui mic cimitir în care am descoperit o biserică ca o bijuterie. Aceasta, a fost construită în anul 1602 și are ca protectori pe Sfinții Enoh, Ilie și Ioan Teologul.
Liniștea din jur era atât de profundă, încât, ciripitul firav al unei păsări care se aciuase între ramurile unui brad m-a făcut să tresar. Fluturii colorați dădeau târcoale crucilor modeste iar albinele rânduiau toate florile care au îndrăznit să își deschidă petalele. Nu poți să nu te înduioșezi când vezi așa un colț de…frumusețe.




Mi-e greu să mă despart de acest loc, de aceste clipe, de aceste trăiri și…de această plăcere sufletească. Cine ar fi crezut că întâlnirea dorită de mai bine de un an va fi atât de frumoasă, atât de intensă. Și toate astea doar la doi pași de mine…
Amintirea acestei zile va dăinui mult timp de acum în colo în sufletul meu și, pentru că ce-i frumos vreau să împărtășesc cu toți cei dragi mie, pun pe tarabă povestea înmiresmată de lalele a ”locului iubit”.






Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !

kdeco.ro

Materialul poate fi citit și pe ZdpN!

www.ziaruldepenet.ro 

facebook.com/ziaruldepenet

twitter.com/ZiaruldepeNet



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *