Astăzi este despre tine, mândră Bucovină, este despre povestea ta spusă de bătrânii cu ninsoare în plete și foc în inimă, de copiii cu inelușe de aur zvârcolite pe tâmple, de fetele aprige și oacheșe și de flăcăii frați cu armăsarii țintați.

Îmi îndrept cu emoție ochii minții către spiritul tău, cel care trăiește de veacuri și cu niciun chip nu are de gând să pălească. Inspir adânc aerul acesta pur și mă îmbăt cu această viață orânduită de Dumnezeu, între cerul incredibil de albastru, munții falnici, brazii bătrâni, florile perlate de roua dimineții și râurile repezi.
Și ce munți, și ce cărări, și ce legende!
De poveste sunt crestele semețe ale Rarăului și ale Giumalăului, care, în drumul lor spre norii pudrați cu praf de îngeri, urmăresc ocrotitor pe fiecare bucovinean. Drumul îngust și șerpuit care îmbrățișează muntele făcându-și loc spre Pietrele Doamnei tăinuiește o frumoasă legendă. Aceasta spune că mănăstirea ctitorită de Petru Rareș pe la 1538, aici pe Muntele Rarău, ar fi găzduit-o pe doamna acestuia împreună cu fiul lor. Aceștia s-ar fi ascuns la mănăstire din calea năvălitorilor. Tot legenda spune că cei care străbat zona trec pe lângă comoara domnitorului, acoperită de stânci pentru a nu fi găsită.

Tot o poveste îmi vine acum în minte și tot un munte ca o comoară îmi deschide cufărul cu amintiri. Locul este mai mult decât o oază de frumusețe și liniște, este un adevărat colț de rai, Munții Stânișoarei. Imediat ce primul fir de iarbă împinge brazda umedă și aburindă iau drumul Măliniului și, ajung în sânul pădurii verzi. Aici mă las în voia naturii și…întineresc. Apa rece și limpede a râului Suha Mare, cea care mângâie calea străbătută de Vitoria Lipan pentru a-și căuta bărbatul, e muzică pentru sufletul meu.

Vă poftesc în lumea satului bucovinean! Ce lume! Ce sate! O adevărată salbă de nestemate care își arată semeția menținută de gospodarii destoinici, bravi urmași ai lui Ștefan cel Mare.
Dacă te nimerești să treci în zi de sărbătoare prin satele Bucovinei vezi bătrânii gârboviți de ani ținând de mână prunci cu ochi iscoditori, ca într-un tablou de Grigorescu. Drumul spre biserică este sacru iar costumul popular, îngălbenit de trecerea anilor dar înmiresmat de sulfina proaspătă adăpostită în colțul camerei cu zestre, e parte a rugăciunii pioase.

Mândru mai e costumul popular bucovinean! De vrei să-l vezi în toată splendoara sa, te pierzi de o parte și de alta a Bistriței Aurii, sub atenta și părinteasca ocrotire a Munților Suhard și a Obcinii Mestecănișului. Aici, se orânduiește cuminte o așezare de poveste, comuna Ciocănești. Odată ajuns aici, intri într-o lume care poartă cu sfințenie autenticitatea și simplitatea sufletului românesc.
Se spune că Ciocănești a fost prima așezare care a apărut în calea întâiului descălecător, Dragoș, apoi, în calea celui care este considerat adevăratul întemeietor al statului moldovean de sine stătător, Bogdan I. La aproximativ jumătate de secol, pe la 1400, pământul roditor înconjurat de culmile înverzite ale munților stăpâniți de zimbri falnici, apare consemnat într-un hrisov. Domnitorul Alexandru cel Bun, primește de la doamna sa Ana, ca danie de domnie, acest petec de pământ binecuvântat de Dumnezeu.

Legendele care dăinuie prin partea locului și creează un cadru perfect pentru celebrarea tradiției populare românești, îl amintesc și pe Ștefan cel Mare. Acesta a găsit aici pe lângă bravi moldoveni cu suflete mari și dragoste de pământul pe care calcă și meșteri făurari fără pereche. De aici vine și denumirea comunei Ciocănești, de la cei care au fost ciocănari de arme în atelierele Voievodului Ștefan. Tot legendele spun că săgeata care a marcat locul altarului de la Mănăstirea Putna a fost zămislită de ciocănarii de aici și a fost poleită cu aur scos din Bistrița Aurie.

Plimbându-mă pe ulițele încântătorului sat am simțit bucuria și în același timp libertatea gospodarilor de aici. Mai mult decât atât, am observat un sistem de valori ușor modificat față de cel întâlnit în majoritatea satelor românești. Țăranul român muncește o viață întreagă, agonisește de-a lungul anilor și nu se oprește până nu își face ”îndămânări”, într-o casă cât mai mare, să încapă și copiii, și nepoții când vin în vizită.
Aici, am observat faptul că nu mărimea casei este importantă, ci, bogăția decorațiunilor care îmbracă pereții exteriori. Comuna are acum peste 600 de case transformate în case de patrimoniu. O frumusețe și o încântare!

Nu o dată s-a spus că ținutul Țării Fagilor este binecuvântat de Dumnezeu. Nici nu s-ar putea altfel, când aici, își înalță turlele spre cer un mănunchi de mănăstiri atât de frumoase că par pictate pe pânza lăsată de îngeri pe pământ. Că vorbești de Putna sau de Voroneț, că amintești de Sucevița sau de Humor, că îți zboară gândul la Moldovița sau la Arbore sau poate la Sfântul Ioan de la Suceava, toate îți deschid sufletul și te poartă într-o lume în care liniștea e suverană.
Emoția mă cuprinde și acum, când îmi revine în minte amintirea zilei în care am pășit în curtea Mănăstirii Dragomirna. Am cerut îngăduință timpului să mă lase să stărui câteva minute pe banca din umbra zidurilor. Nu-mi puteam lua ochii de la trupul zvelt al construcției îndrăzneț de înaltă și surprinzător de îngustă. Pereții de piatră strânși parcă de un brâu anume pus la mijlocul acestora, să nu-i lase să se clatine, se arătau ochiului cu o simplitate…mănăstirească.

Mândră ești Bucovină, mândră în peisaje care te farmecă și te zguduie sufletește, mândră în obiceiuri și tradiții lăsate cu limbă de moarte din moși strămoși, mândră în oameni cu minte ageră și dulceață în grai și mândră în orașe unul și unul.
La doar 40 de kilometri de vama Siret, în pitoreasca și mult prea încercata Bucovină de Nord, își duce traiul liniștit un oraș bijuterie. Acesta este Cernăuți. Ca să ajungi la el trebuie să urmezi calea bătută de Ștefan cel Mare pe la 1497, trecând prin legendarii Codrii Cosminului.

Cernăuțiul e frate de cruce cu Iașul marilor iubiri. Păi, cum să nu fie frați un bucovinean și un moldovean neaoș. Ambele orașe au fost menționate pentru prima dată într-un document al lui Alexandru cel Bun, în anul 1408. La acea vreme se spune că așezarea de pe malul Prutului era o mică adunătură de case din țara de sus a Moldovei. Când însă Bucovina a ajuns sub ocupația Imperiului Habsburgic, Cernăuțiul a înflorit și a devenit o adevărată perlă a acestuia. Timp de o sută de ani, orășelul înțesat de case din lemn și chirpici, s-a metamorfozat și s-a transformat într-o Mică Vienă.
În boemul și surprinzătorul oraș al adolescenței lui Eminescu mergi cu inima strânsă și cu emoția aceea care îți umezește ochii și îți inmoaie inima. În acele locuri, fără să vrei, simți românește. Nu auzi prea des graiul nostru dulce, dar îl simți în ochii bătrânilor ninși de ani sau în umbra vreunei clădiri care a auzit ani de-a rândul vorbindu-se românește. De suflet!

Azi e despre tine, Bucovină dragă! E despre faptul că sunt o bucovinencă aprigă la mânie dar îndată iertătoare, iute la dragoste și degrabă dătătoare de ospitalitate, căci, așa m-a învățat mama. E despre frumusețea vieții trăită în armonie și înțelegere și despre iubirea semenilor. Ei, să nu uităm că tot azi e și despre aburindele poale în brâu care își împrăștie cu dărnicie aroma imediat ce sunt scoase din cuptorul de lut.
LA MULȚI ANI, BUCOVINA!

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here