Din ciclul „România pitorească„, scot din tolba cu amintiri un loc pe cât de simplu pe atât de spectaculos, Valea Almăjului. Am descoperit zona odată cu frumoasele Cazane ale Dunării. Pentru acestea voi reveni cu o altă poveste. Distanța de la Eșelnița, localitatea unde am stat pentru a admira Dunărea la Cazane, până la Bozovici, este destul de scurtă și ușor de parcurs. Traseul devine din ce în ce mai frumos, conturându-se un ținut aparte, nealterat, virgin, păstrător de tradiții, o adevărată zonă arhaică.
Frumusețea de pe Valea Almăjului este suplinită de nenumăratele legende care circulă printre localnici. Acestea povestesc despre uriași care ar fi viețuit prin aceste părți, despre o cetate care nu a fost însă nici până acum găsită, dar, care ar avea sub zidurile sale îngropată o comoară, sau despre haiducii care și-ar fi ascuns grămezile de galbeni în Munții Almăjului.
După părerea mea, comorile acestui minunat loc din Banatul rural, sunt munții cu pante domoale, pajiștile încântătoare, râurile curajoase care sapă cu determinare în stânca îndârjită, lacurile în care soarele se oglindește fără stânjeneală, cascadele plângătoare și pădurile întinse.
Cascada Bigăr
Ajunși în Valea Almăjului, am căutat locul unde Paralela 45 împarte în două distanța dintre Polul Nord și Ecuator. Aici am descoperit una dintre minunile Văii Almăjului, Cascada Bigăr. Siteul „The World Geography” a alcătuit în anul 2013 o listă cu cele mai impresionante cascade din lume și o plasează pe aceasta pe primul loc.
Un panou cu Paralela 45 ne-a anunțat, de pe marginea șoselei, că am ajuns în locul în care natura a creat un tablou plin de culoare și mister. Nu poți rata oprirea pentru că zona este plină de mașini și de curioși care vor să se bucure de priveliște.
Am găsit cu greu un loc de parcare, apoi, ne-am apropiat de cascada care își dezvăluie unicitatea, fără timiditate, chiar la marginea șoselei. Așteptările noaste erau mari. Ceea ce mi s-a dezvăluit în față, mi-a demonstrat pentru a nu știu câta oară că natura nu lucrează cu jumătăți de măsură. Firul apei creează un adevărat spectacol mângâind cu patos pragul stâncos care îi iese în cale.
Faptul că stânca înaltă de aproximativ 8 metri este generos acoperită de mușchi, adaugă spectaculozitate acestei cascade. Mai mult decât atât, forma pe care o are aceasta, aceea a unei sălcii plângătoare, îți trezește sâmburele imaginației. Am încercat să surprind cât mai bine tabloul care se întindea în fața mea, însă, obiectivul aparatului foto nu a putut capta întregul puzzle al zonei.
Izbucul Bigăr
Frumusețea locului este dată nu doar de o singură piesă ci de un întreg ansamblu natural. Pentru cei care vor să vadă de unde izvorăște apa cascadei, pot merge la pas circa 12 minute și vor ajunge, în amonte, la Izbucul Bigăr. Apa bogată în calcar iese la suprafață cu destul de multă forță, apoi, își croiește cale până se varsă într-un adevărat spectacol, în râul Miniș.
Legendele care circulă în zonă îndeamnă îndrăgostiții să bea apă din cascadă pentru a avea parte de iubire veșnică. Eu am reinterpretat sfatul și sorbind din magia zonei m-am îndrăgostit de Valea Almăjului.
Pe Valea Almăjului spre Eftimie Murgu
După o gură de frumusețe, am pornit spre Eftimie Murgu, nu doar pentru a vizita locul unde s-a născut marele pașoptist, ci și pentru a descoperi cel mai mare complex de mori din România și unul dintre cele mai mari din Europa, Parcul Mulinologic Rudăria.
Drumul până în sat nu a fost foarte prietenos, starea lui fiind destul de precară. De atunci au trecut ceva ani și sper că lucrurile s-au îmbunătățit. Ne-am oprit la un magazin sătesc pentru a ne răcori cu o înghețată și pentru a cere informații despre zona căutată. Ni s-a spus să ținem drumul, care a devenit tot mai îngust, până ieșim din sat și să urmărim indicatoarele. După ultima casă, peisajul s-a schimbat complet.
Cheile Rudăriei
Am intrat în Cheile Rudăriei, pe Valea Almăjului. Drumul își urma cursul șerpuind pe sub stâncile cenușii, spintecând pădurea umbroasă și ținând aproape firul apei. Astfel de locuri, scoase parcă din basmele lui Ispirescu, sunt menite să demonstreze că timpul este relativ. Aici, pot spune cu mâna pe inimă, că timpul s-a oprit nu doar pentru o clipă, ci pentru veșnicie.
Fermecați de priveliște, am hotărât să lăsăm mașina la adăpostul peretelui stâncos care se ridica domol spre cer și să continuăm drumul la pas. A fost o decizie înțeleaptă, deoarece, nestematele din salba de mori care împodobește cursul apei se înșiră una după alta. Mergând cu mașina nu am fi reușit să le vedem pe toate, unele ascunzându-se bine pe buza apei, în josul drumului.
Surpriza cea mare a fost să constatăm că toate cele 22 de mori de apă cu ciutură ( roată orizontală cu cupe radiale ) sunt funcționale și sfidând timpul și tehnologia, îi deservesc pe rudăreni, de sute de ani. Prin anul 1874 aici existau circa 51 de mori, dar de-a lungul anilor, inundațiile au distrus o mare parte din ele. Cele rămase, au fost refăcute și întreținute de localnici, aceștia mândrindu-se cu făina măcinată aici. Se spune că tehnica folosită, fiind una specială, dă un gust aparte făinii.
Morile din Cheile Rudăriei
Fiecare moară are o tăbliță agățată deasupra ușii. Pe aceasta regăsim numele morii și numele familiilor care se rânduiesc la măcinat în căsuța de lemn ce se oglindește în firul apei, de pe o platformă bine ancorată în malul stâncos.
Moara de la Tunel, Moara Roșoanea, Moara Îndărătnica de la perete, Moara Prundulea, Moara Popascu, Moara Maxinoanea și multe alte denumiri ne-au pus imaginația la încercare și ne-au demonstrat, deși nu mai era nevoie, creativitatea românilor dar….și faptul că avem un simț al proprietății foarte dezvoltat.☺
Primele mori au fost construite la o oarecare distanță una de cealaltă, ceea ce ne-a ajutat să le decoperim mai ușor. Faptul că stau ascunse în vegetația luxuriantă îți pune vigilența la încercare. În ultima parte a traseului, căsuțele fermecate sunt din ce în ce mai apropiate ca locație, vizitarea lor presupunând o bună condiție fizică. Nu toate potecile care ajung în fața morilor sunt ușor de parcurs. De multe ori povârnișul este anevoios, dar fiecare coborâre și urcare merită cu vârf și îndesat.
Mai mult decât atât, efortul nu ne-a fost răsplătit doar de imaginea idilică de la capătul potecii pietruite ci și de apariția adevăraților stăpâni ai zonei, care viețuiesc aici de mii de ani, într-un echilibru perfect cu tot ceea ce înseamnă Banatul Montan.
Glasul naturii
Cei 3 kilometri parcurși la adăpostul castanilor, fagilor, carpenilor și salcâmilor au fost o încântare pentru ochi dar și pentru suflet. Am simțit glasul naturii, am îmbrățișat răcoarea muntelui, am admirat dârzenia cu care omul a păstrat tradiția lăsată încă de pe vremea dacilor și, nu în ultimul rând, mi-am încărcat întreaga ființă cu energia dată de vibrația naturii.
Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺
Dacă ți-a plăcut articolul, poți lăsa un comentariu mai jos!
Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook și dă follow pe instagram !
