LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

E iarnă, o iarnă așezată cu toate cele albe și înghețate peste lume. Nimeni și nimic nu îndrăznește să dea piept cu gerul aprig care oprește în loc până și fumul care se avântă spre nemărginirea albastră.
În soba din colțul camerei mici dar tare frumos orânduită cu ștergare pe pereții proaspăt văruiți și cu țoale de cordele peste podeaua de lut, un foc trainic se joacă de-a scânteierea. Umbrele flăcărilor trosnitoare se împletesc în viața odăii cu razele blânde ale luminiței care răzbate dincolo de sticla opaițului agățat de tavanul ușor crăpat. Miroase a scrijele coapte pe plita afumată și a mămăligă friptă bine și frecată gospodărește cu usturoi. Lângă sobă, pe o masă acoperită cu un ștergar îngălbenit dar mândru în cusăturile sale, se odihnește un ulcior doldora de lapte acru.
E liniște, atâta liniște încât, pare că se aude mugetul boilor din grajdul de lângă casă și tălăngile oilor din saivan. E ca un cântec al satului, ca un preludiu al momentului în care cuvintele se vor revărsa cu blândețe în încăpere.
Doi ochi albaștri caută iscoditor chipul frumos al mamei. Aceasta, stând pe colțul laviței acoperită cu o cuvertură de lână țigaie, împletește de zor ciorapi călduroși. Se anunță o iarnă lungă și grea.

E vremea poveștilor

Mamă, spune-mi o poveste! Una frumoasă, așa cum le știi matale. Să aibă și o regină în ea, așa cum e Regina noastră, Maria. Poate și un rege. Să fie și cu un castel!
Femeia privește pe fereastră. Gerul s-a înstăpânit pe ochiurile de sticlă și a împăienjenit vederea spre curtea amorțită. Rotocoale mici cât bănuții de argint lasă la vedere gardul înzăpezit, cărarea abia făcută de bărbatul înfășurat în sumanul gros și copacii asupriți de mantia albă.
Știe o poveste. O știe de când era mică și i-o spunea mama, Dumnezeu să o odihnească. O podidesc lacrimile. Nu știe dacă o poate spune la fel de frumos sau dacă și-o aduce aminte, cuvânt cu cuvânt. Atunci când o asculta, măicuța îi repeta din când în când, Să nu uiți Catrinuță! Acum, Catrinuța e mare, e mamă și își caută cuvintele. O privește pe mogâldeața ce mică cu ochi albaștri și cosițe aurii și, simte un fior în inimă. E acel sentiment care îți aduce în colțul ochiului o lacrimă stingheră și o încremenește acolo, transformând-o într-un diamant. Trage aer adânc și strângând la piept imaginea aceea a stegului purtat de Badea Gheorghe care a pornit de câteva zile cu câțiva săteni spre Alba, așterne firul poveștii.

Povestea Româncuței

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, a fost odată o mândrețe de fată cu chip frumos, păr mătăsos, trup de zână, suflet de înger și glas mai dulce decât mierea. Româncuța, căci ăsta era numele ei, viețuia alături de buna sa mamă și blândul său tată într-o căsuță făurită cu dragoste de mâinile muncite ale acestora.
Vara, căsuța cu pereții albi și prispa cu miros de brad era înconjurată de flori. Iarna, Dumnezeu așeza domol peste casă o plapumă albă și călduroasă. Zilele se scurgeau așa cum se scurge făina aurită dintre pietrele grele de la moara din sat.
Toate bune, până într-o bună zi, când, așezată în fața războiului de țesut, fata a întrebat într-o doară, care e averea sa. De bună seamă că, în sufletul ei, Româncuța credea că e săracă. Femeia care-și ascundea tâmplele albe sub marama înflorată aștepa de mult întrebarea asta. A zâmbit și și-a suflecat mânecile cămeșii, gospodărește. Simțea că va fi o zi lungă…

Averea României

Averea ta, draga mea Româncuța, e nemăsurată. Uită-te în jurul tău, câte comori cuprinzi cu ochii, aici în cămăruța noastră plină de iubire. Toate lucrușoarele făcute cu migală de mâna mea, toate obiceiurile și tradițiile păstrate din moși strămoși, toate pildele și vorbele înțelepte purtate de-a lungul vremurilor în sufletele puilor de daci, toate sunt ale tale.
Te uită ce mândrețe de ie ți-a lăsat buna moștenire și ce catrință făcută cu dragoste și cu migală din culorile cerului și rodul pământului am țesut pentru tine. Bundița cea călduroasă, opincile și obielele sunt în lădoiul cu zestre, cel din camera de curat. Să le porți cu mândrie, fata mamei, că port mai frumos nu mai găsești! E rupt din Rai.
Apoi, ieși pe ulița satului nostru. Locul ăsta e binecuvântat de Dumnezeu, case una și una, ferestre înmiresmate de mușcate sângerii, garduri și porți care sunt mângâiate de atingerea blândă a meșterilor noștri pricepuți și pământuri roditoare care dau hrană îndestulătoare. Toate astea-s ieșite din mâinile țăranilor cu fața arsă de soare și inima plină de dragoste pentru neamul nostru greu încercat, dar, mereu biruitor.

Păstreaz-o și cinstește-o

Ș-apoi, drumul ăsta călcat de copitele cailor cu coama arcuită și frământat de greutatea boilor țintați nu se oprește la capătul satului. El merge mai departe și răzbate prin atâtea sate câte stele sunt pe cerul de deasupra noastră. Și așa cum stelele strălucesc pe cer și mândrele sate sunt asemeni unei salbe de nestemate. Păstreaz-o și cinstește-o cu sfințenie, că e a ta, blândă copilă!

România în straie de sărbătoare

Zilele de sărbătoare sunt lăsate de Sus să cerem îngăduință pentru noi, pentru cei pe care îi purtă în suflet și pentru tot ceea ce iubim. E zi de cumpătare și de recunoștință, e zi de bucurie nemăsurată și de lăcrimare. Atunci, turlele bisericilor trag cerul mai aproape de noi și îngerii cântă în jurul clopotelor cristaline. Și ce cântare! Lași tot ce e lumesc în urmă și te înalți acolo unde gândul e mereu bun și inima e milostivă.
Câtă frumusețe e într-o cale care străpunge zidurile strânse ca un brâu în jurul Casei Domnului, câtă liniște e în curtea umbrită de pereții plini de învățăminte și câtă pace și armonie e în chipul sfinților ”încremeniți” în icoanele așezate lumește pe pereții patinați de vreme. Mergi cu sfială dar cu inima deschisă în biserică, e moștenirea ta Româncuță!

România cea frumoasă

Cât cuprinzi cu ochii și cu gândul e pământ oblăduit de natură. Ea e cea care ne-a dat câmpiile verzi stropite de culorile și miresmele florilor, dealurile domoale, izvoarele repezi și cristaline, pădurile umbroase alintate de trilurile cântătoarelor și munții semeți cu frunțile în norii pufoși. Doamne, ce munți, ce creste, ce minunății!
De mii de ani, muntele a fost ocrotitorul neamului, locul unde sufletul încercat de dureri și griji apăsătoare a găsit liniște. Acolo sus, calea a fost mereu deschisă omului bun, dar, cel care era înnegrit de răutate și avea gânduri de asuprire era alungat.
Muntele are suflet. Și e atât de mare sufletul său, încât, de atâta greutate se mai încovoaie din când în când. Să nu te temi de tremurul său, și nici să nu îl lași să sufere din cauza semenilor tăi, e parte din zestrea ta, e al tău! Iubește-l!
Orice tărâm de poveste are și o regină. Ea e frumoasă și înțeleaptă, așa ca tine. În inima sa cuprinde toată suflarea care aduce la ureche graiul dulce încununat de împletirea dintre ”suratele” dacice amurg, barză, copil, doină… și cele venite din vechea Romă ochi, tată, timp, lup, flori

România splendidă

Reginei îi place să umble mult prin țară, adoră să guste din bucatele făcute de femeile harnice, să mângâie palmele muncite ale celor înfrățiți cu truda, să mulțumescă pământului pentru rodnicia sa și să se roage la Dumnezeu pentru soare blând, ploaie bunefăcătoare, adieri răcoritoare și zăpezi aducătoare de zile liniștite la gura sobei.
Atunci când pasu-i obosește, se abate din drum și bate la poarta castelului. Porțile mari, zidurile groase, ferestrele boltite și dantelele agățate atât de sus și atât de frumos se pleacă în calea reginei. Aceasta, ascultă povestea fiecărui fir de iarbă din curtea generoasă, plângerea fiecărui turn avântat spre cer, muzica fiecărei odăi dichisite și șoapta fiecărui ungher prăfuit.
Mândră fecioară, urmașă a blândei regine, calcă cu bucurie în lumea fiecărui castel! Sunt prinse în mănunchiul bogățiilor tale. Arată-le lumii în toată splendoarea lor!
Ochii Româncuței începură să joace în lacrimi sărate. Inima i se însufleți de atâtea vorbe frumoase. Nu putea cuprinde cu toată ființa sa greutatea întregii bogății. Era apăsată de vorbele mamei sale și de neputința de a șterge din inima sa ideea că e săracă. Nu era săracă, era atât de bogată!
Catrinuța își tremină povestea. Flacăra opaițului pălește ușor. De afară, prin geamul înghețat, răzbat razele lunii. Broboane de sudoare mângâie tâmplele albe ale femeii. Nu știe dacă povestea a ajuns la sufletul copilei. Îi caută ochișorii albaștri și încearcă să îi înțeleagă. Zâmbește. Îngerașul doarme liniștit. Visează…
Pe drumul încremenit de frig se aude vuiet de sărbătoare. Se întorc căruțele de la Alba. Glasuri sugrumate de emoție vestesc minunea. Femeia plânge. Vor ști oare românii cât sunt de bogați?
LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!
LA MULȚI ANI, ROMÂNI!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here