Cheile Nerei Beușnița

Despre Cheile Nerei-Beușnița cred că aș putea povesti zile întregi, și atunci când aș rămâne fără cuvinte aș apela la sutele de fotografii făcute în timpul hoinărelii prin aceste locuri pline de magie. Cum să nu dai frâu liber emoțiilor și trăirilor copilărești și să nu vorbești fără oprire, când ești pus în fața unor adevărate spectacole pe care natura le dă gratuit celor care ajung aici, în sud-vestul țării. Recunosc, chiar și praful de pe bocanci se risipise în cele patru colțuri ale pantofarului și eu tot povesteam despre ceea ce văzusem în cele câteva zile petrecute în Banatul Montan.

Au fost zile intense, zile pline de frumusețe, de liniște și de povești spuse de susurul apei care mângâie duios stâncile, de fluturii care străpung cu eleganță verdele pădurii și de copacii care se împletesc cu pământul. A fost peste așteptări, peste fotografiile văzute pe internet și peste poveștile celor care s-au delectat cu peisajele din Cheile Nerei-Beușnița.

Așadar, nici povestea mea nu va putea reda cu adevărat farmecul acestor locuri și nici fotografiile mele nu vor reuși să dezvăluie sută la sută tabloul naturii din zona sudică a Munților Aninei. Ce vreau eu este doar să vă deschid apetitul pentru această comoară din județul Caraș-Severin. Să nu vă decurajeze nici distanța, nici atenționările cu vipere periculoase și nici starea drumurilor din zonă. Ca să mă explic spun doar că eu am ajuns aici din Bucovina, am văzut o singură viperă și aceea prin ochii prietenilor cu care eram și drumurile nu mi-au rupt mașina.☺

Despre Cheile Nerei

Cheile Nerei-Beușnița alcătuiesc o arie protejată de interes național, inclusă în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, arie situată pe teritoriul administrativ al comunelor Sasca Montană și Șopotu Nou. Că tot veni vorba de Sasca Montană, aici a fost casa mea pentru câteva zile și a fost nemaipomenit. Am povestit despre aceast lucru într-un articol pe blog. Merită să-l citiți în cazul în care hotărâți să porniți spre Banatul Montan!

Când spui Cheile Nerei spui lacuri cu apă azurie în care păstrăvii sunt stăpânii absoluți, spui nenumărate cascade care impresionează prin spectaculozitate, spui canioane și peșteri sculptate cu măiestrie de un ”artist necunoscut”, tuneluri misterioase și muuultă tihnă. Ce mai, povești vizuale în cele mai lungi chei din România, aproximativ 22 kilometri. Tentant, nu?

Spre Păstrăvărie

Pentru a mă putea bucura pe deplin de cât mai multe frumuseți din Cheile Nerei am hotărât să împart traseele pe zile. Astăzi vă împărtășesc povestea primei zile și a traseului spre lacul Ochiul Beiului și Cascadele Beușniței.

Pornind din Sasca Montană am urmat un drum îngust care spărgea la propriu colinele înverzite apoi pădurea prietenoasă. În scurt timp am ajuns la Podul Beiului, locul de unde începe adevărata aventură în chei. Aici există o parcare unde se poate lăsa mașina pentru a continua traseul la pas. M-a tentat și pe mine lucrul acesta gândindu-mă că astfel mă voi putea bucura mult mai bine de tot ceea ce va urma. Însă atunci când din echipa de temerari face parte și un junior iubitor de plimbări ceva mai scurte, planurile trebuie readaptate. Așa că am continuat cu mașina pe drumul forestier spre Păstrăvărie, punctul de unde deplasarea va fi pe jos.

Între Podul Beiului și Păstrăvărie traseul este o minunată introducere în inima naturii. Valea Beiului impresionează prin peisajul sălbatic dar în același timp extrem de primitor și prin culorile pădurii oglindite atât de frumos în apa râului care se îndreaptă hotărât spre punctul de întălnire cu tumultoasa Nera. Nu-mi puteam lua ochii de la firul de apă care efectiv se juca cu pământul pe care-și rostogolea limpezimea.

Cascada La Văioaga

Știam că pe această bucată de traseu voi avea ocazia să văd una dintre cele mai frumoase cascade din Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, Cascada La Văioaga. Am fost foarte atentă să nu îmi scape localizarea ei, asta pentru că nu se vede de la nivelul drumului. Însă nu ai cum s-o ratezi. În zona cascadei sunt mereu parcate mașini iar indicatorul de lemn este destul de vizibi. Dacă mergi pe jos vei fi atenționat și de sunetul pe care apa îl face în căderea ei pe stâncile îmbrăcate din abundență în mușchi.

Pentru a vedea cascada am coborât câțiva metri pe o potecă destul de accesibilă. La nivelul apei, acolo unde râul Bei șerpuiește delicat, am rămas fără cuvinte. Am simțit că natura mă îmbrățișează părintește. Nu puteam decât să îi răspund printr-un gest asemănător. Ați îmbrățișat vreodată un copac? Eu o fac destul de des. Știți de ce? Pentru că simt multă dragoste. Încercați!

După popasul de la Cascada La Văioaga mi-am continuat traseul spre Păstrăvărie. Ajunsă acolo am lăsat mașina și am pornit la pas spre următoarea oprire, lacul Ochiul Beiului. Vorbim de un traseu mai mult decât accesibil care se parcurge la pas domol și cu multe pauze de fotografiat, în mai puțin de o oră. Dar ce oră, ce culori, ce apă limpede, ce liniște și ce de fluturi albi!☺

Traseul spre Lacul Ochiul Beiului

Nu degeaba se spune că aceste chei sunt în capul listei în ceea ce privește spectaculozitatea lor. Imaginile cu rădăcinile arborilor smulgând efectiv seva din inima stâncilor, a păstrăvilor care-și unduiesc siluetele în apa care are o culoare incredibilă și a nenumăratelor căderi de apă care îți ies neașteptat în cale, sunt de o frumusețe rară.

Lacul Ochiul Beiului este ”găzduit” de un crater cu adâncimea de 3,6 metri și un diametru de 15 metri. Apa, care are o culoare greu de descris în cuvinte, nu îngheață niciodată. Se spune că aceast lucru se datorează izvorului carstic care alimentează în permanență lacul.

Tabloul lacului înconjurat de o vegetație luxuriantă te țintuiește efectiv și te lasă cu gura căscată. Turcoazul apei creează impresia că ești ”victima” unor efecte speciale, efecte menite să te hipnotizeze. Totul pare ireal. Chiar și multitudinea aceea de păstrăvi care se plimbă nestingheriți la doar câțiva centimetri de mal te împinge să afirmi că nu-i adevărat. Și totuși, Ochiul Beiului e cât se poate de real.

Poveștile lacului

Când spun că acest lac e de poveste nu mă refer doar la frumusețea lui unică ci și la legendele care circulă de zeci de ani printre localnici. Una dintre ele spune că o frumoasă fecioară care viețuia prin partea locului ar fi fost răpită de un tânăr turc, acesta îndrăgostindu-se de fată. Dar pentru că tânăra nu-l iubea, a reușit să scape din turnul în care era închisă și și-a luat zilele. Tristețea l-a cuprins pe tânărul bei, încât acesta a plâns cu lacrimi amare zile la rând. Din lacrimile sale s-a născut Ochiul Beiului.

O altă poveste aduce magia din jurul lacului până în zilele noastre. Localnicii spun că în noaptea de Sânzâiene ielele despletite se adună în jurul lacului și dansează până cad din picioare. Spre ziuă, când soarele începe să-și scalde razele în apa lacului, acestea își clătesc fețele albe cu apa limpede și dispar în pădure.

După câteva momente bune de răgaz pe malul lacului am pornit mai departe…în căutarea ielelor. Cine știe, poate nu s-au ascuns prea departe.☺

Cascada Beușnița

După un traseu de jumătate de oră am ajuns la Cascada Beușnița, o altă nestemată din Cheile Nerei. Ei bine, cărarea care a pornit de lângă lac și a urmat atent firul de apă în amonte, a fost asemeni unui preludiu pentru ceea ce aveam să găsesc la capătul ei. După un șirag de cascade mai mici sau mai mari, am ajuns în fața celei care este emblema zonei. Cu o înălțime de 30 de metri și o desfășurare pe o lățime de 15 metri, cea mai mare dintre Cascadele Beușniței oferă un tablou grandios.

Cascada Beușnița

Faptul că ceea am găsit eu când am ajuns în fața cascadei nu m-a dezamăgit, este rezultatul a ceea ce am citit în prealabil. Astfel am aflat că în lunile de vară, mai ales atunci când acest anotimp este secetos, uriașul trup al cascadei rămâne fără apă, aceasta transformându-se în firișoare infime care picură de pe mușchiul verde.

Lipsa apei mi-a pus imaginația la încercare și mai mult decât atât, mi-a dat posibilitatea să inspectez grota de la poalele cascadei. Dacă afară erau destul de multe grade, în mica peșteră era bine și răcoare.

Aici am zăbovit cel mai mult. Am devorat pachețelul pregătit de dimineață pentru prânzul în natură, am urmărit picăturile de apă până am prins una în acțiune și am socializat cu paznicul locului, o cățelușă tare prietenoasă dar cam pretențioasă la mâncare.☺

Poveștile din Cheile Nerei-Beușnița continuă

După o pauză binemeritată am făcut cale întoarsă spre locul unde am lăsat mașina, la Păstrăvărie. Cu această ocazie mi-am lipit de suflet toate frumusețile văzute și m-am bucurat încă o dată de ceea ce natura creează fără pic de modestie, aici, în Cheile Nerei-Beușnița.

Prima zi în Cheile Nerei s-a terminat așa cum a început, ca o poveste. Cât despre ceea ce a urmat a doua zi, vă voi povesti într-un articol următor. Doar atât spun…atenție, Tunele! Țineți aproape și veți descoperi alte locuri spectaculoase!

Nu încetați să iubiți, fiți frumoși și colorați-vă viața cu amintiri prețioase!☺

Dacă ți-a plăcut articolul, poți lăsa un comentariu mai jos!

Pentru a fi la curent cu toate postarile mele apreciază pagina de facebook  și dă follow pe instagram !

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here